Blog del Instituto Cervantes de Bucarest

Luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului câteva dintre numele emblematice ale regiei semnate de femei: Margarita Alexandre, Cecilia Bartolomé, Ana Mariscal, Pilar Miró și Josefina Molina – Espacio femenino. Pioneras.

Într-o Spanie care abia ieșea din Războiul Civil, Ana Mariscal vine cu o proponere inovatoare și îndrăzneață, Segundo López, aventurero urbano (1952) o comedie spumoasă promovată în acea epocă drept „un film regizat de o femeie, care va fi plăcut de bărbați”. Regizat și realizat după un scenariu de Ana Mariscal și Leocadio Mejías, după un scenariu semnat de acesta din urmă, filmul îi are în distribuție pe Severiano Población, Martín Ramírez, Ana Mariscal, Luisita Esteso, Tony Leblanc, Mariano Azaña, Matilde Artero, Carlos Fernández Cuenca, Manuel Mur Oti, Leocadio Mejías, José Luis Alonso, Adela Carboné, Emilio González de Hervás, Ángel Jordán și Ernesto Lapeña. În acest film construit pe estetica neorealistă, personajele picarești sunt înzestrate cu o remarcabilă umanitate și invită spectatorul într-o poveste despre curaj și șansă, întâmplări neașteptate și experiențe surprinzătoare. Drumul parcurs de Segundo López, un bărbat cinstit de la țară, care ajunge la Madrid fără nici un ban, după moartea mamei și vinderea micii afaceri de familie, este presărat de personaje pitorești și situații dintre cele mai diverse și colorate.

De la cariera de actriță, Margarita Alexandre face saltul cu succes în sfera regiei, unul dintre cele mai apreciate filme ale sale fiind La gata (1956), regizat împreună cu Rafael Torrecilla. O dramă rurală cu o acțiune plasată în Andaluzia, avându-i ca protagoniști pe doi dintre actorii celebri ai anilor 50, Aurora Bautista și Jorge Mistral, este primul film realizat în Spania în sistemul cinemascope, care a dus la o calitate superioară a imaginii. La gata  spune povesteaMaríei, fiica responsabilului unei ferme andaluze denumite „Pisica”, care se îndrăgostește de unul dintre muncitorii ce visează să devină toreador,  poate fi descris drept o frumoasă tragedie. Aici, care satul andaluz și viața din cadrul fermelor sunt creionate într-o estetică picturală, cu personaje insolite pentru cinemaul spaniol al acelei epoci. Atmosfera specială pe care o creeză peisajele în care se desfășoară acțiunea este potențată de acorduri flamenco la chitară de Manuel Hernández și Áureo Herrero.

O altă figură iconică a cinematografiei spaniole este Pilar Miró, al cărei curaj de a prezenta oamenilor realități istorice controversate i-a adus probleme din partea autorităților, revoltate de perspectiva dură și violentă din filmul său El crimen de Cuenca (1979), inspirat dintr-o poveste reală petrecută în anii în 1913. Gregorio Valero Contreras și León Sánchez Gascón, prieteni și vecini în Osa de La Vega (Cuenca), sunt arestați pentru moartea lui José María Grimaldos López, care a dispărut fără urmă din sat. Sătenii și autoritățile îi acuză pe cei doi, chiar dacă nu se bazează pe probe concludente. În urma torturii la care sunt supuși, cei doi bărbați ajung în cele din urmă să admită crima.

Și filmul semnat de Josefina Molina, documentarul Función de noche (1981), adaptare a romanului Cinci ore cu Mario de Miguel Delibes, este legat de un eveniment istoric în Spania, adoptarea Legii divorțului. Actrița Lola Herrera joacă în fiecare noapte textul Cinci ore cu Mario și are ocazia să-și analizeze în profunzime personajul interpretat, Carmen Sotillo, și asemănările pe care le vede între viața acestuia și propria viață. Închiși în cabinele lor, Lola Herrera și Daniel Dicenta, despărțiți după câțiva ani de căsătorie, poartă o conversație despre viața lor în comun și evoluția lor ca indivizi. Punerea în scenă a textului Cinci ore cu Mario în anii 80, cu rolul principal deținut de Lola Herrera, i-a oferit ocazia regizoarei Josefina Molina să realizeze un experiment cu notă documentară inedită, ce se axează pe educația sentimentală a generației postbelice spaniole. Asemănările și deosebirile între actriță și pesonajul pe care îl interpretează stabilesc o paralelă cu întâlnirea cu fostul ei soț, cu care are o conversație cathartică, ce scoate la iveală rănile și traumele.

Dacă Josefina Molina jonglează cu granița între documentar și ficțiune, propunerea Ceciliei Bartolomé merge în direcția documentarului pur.  Después de… (1981), format din două părți, No se os puede dejar solos și Atado y bien atado, este regizat împreună cu Juan José Bartolomé, început la trei ani după moartea lui Franco și terminat cu o lună înainte de încercarea eșuată de lovitură de stat din 23 februarie 1981. Filmul punctează câteva elemente-cheie ale crizei sociale și politice cu care se confruntă democrația spaniolă, care trebuie să facă față schimbărilor după moartea lui Franco, reacțiilor cetățenilor în fața noii situații și problemelor iscate de o democrație născută brusc din dictatura anterioară. Un mic grup de cineaști, ai căror lideri sunt frații Bartolomé, a ieșit în stradă, în plină tranziție, pentru a aduna opiniile politicienilor și cetățenilor cu privire la țara pe cale să dezvolte. Documentarul dă glas și îngrijorărilor din diferite medii ale sociețății spaniole în perioada de început a democrației cu privire la viitorul său, încă persistând teama de un segment ultraconservator care s-ar opune construcției unei țări diferite și care deja prevestea tentativa de lovitură de stat din februarie 1981. Filmul a putut fi difuzat abia în 1983 și reprezintă o bornă în dezvoltarea spectaculoasă pe care avea să o înregistreze genul documentarului în Spania.

Indiferent de genul în care se încadrează filmele celor cinci regizoare, ele constituie un punct de reper al cinematografiei spaniole, contribuind la înțelegerea profundă a unei societăți aflate la începutul unei democrații care avea să înflorească în cel mai frumos mod.