El Instituto Cervantes utiliza cookies propias y de terceros para facilitar, mejorar y optimizar la experiencia del usuario, por motivos de seguridad, y para conocer sus hábitos de navegación. Recuerde que, al utilizar sus servicios, acepta su aviso legal y su política de cookies.

   

Blog del Instituto Cervantes de Bucarest

Sobre el español y sus culturas

„Parking este o poezie a nopții” / Interviu cu Tudor GIURGIU, regizorul și coscenaristul filmului Parking

El 11 de junio de 2020 en Cultură por | Sin comentarios

Parking spune povestea lui Adrian, un poet din Sângeorz-Băi ajuns în Córdoba, unde este paznic de noapte într-un parc auto. Povestea are la bază romanul Apropierea al lui Marin Mălaicu-Hondrari, inspirat din anii petrecuți de autor în Córdoba. Cartea a fost publicată în 2010 la Editura Cartea Românească, tradusă în Spania în 2015, cu titlul Cercanías (Ediciones Traspies), de Elena Borrás, iar autorul ei a fost coscenarist al filmului Parking, care îi are în distribuție pe Mihai Smarandache (Adrian), Belén Cuesta (María), Ariadna Gil (Mercedes) și Luis Bermejo (Rafael). Parking a beneficiat de o receptare entuziastă din partea criticii spaniole, recent au apărut o serie de cronici și interviuri pe marginea filmului, fiind realizat inclusiv un material pe TVE, televiziunea publică spaniolă. Am stat de vorbă cu Tudor Giurgiu despre experiența sa de filmare pentru prima oară în afara României, despre provocările și surprizele întâmpinate, despre afinitățile sale cu Spania, dar și despre ce a însemnat să aibă în distribuție nume mari ale cinematografiei spaniole, precum Belén Cuesta, Ariadna Gil și Luis Bermejo.

E prima oară când faci un film în afara României. Care e legătura ta afectivă cu Spania? Te-ai gândit de dinainte, din timpul vacanțelor tale sau la festivalurile la care mergi în Spania, să filmezi în acele locuri?

Nu m-am gândit deloc, înainte de Parking aveam mai degrabă amintiri de turist. E drept că eram fascinat de sud, de Andaluzia, de Córdoba în special, dar nu mi-am imaginat vreodată că aveam să filmez cândva acolo. Tot ce văzusem era strict partea aceea turistică, nu ajunsesem în locurile pe care le știu acum, pe care le știu localnicii. Niciodată nu mi-am pus problema că o să filmez într-o altă țară, dar viața te duce cumva fără să știi într-o direcție. Totul s-a întâmplat datorită cărții lui Marin, dacă nu aș fi citit-o, dacă nu m-aș fi gândit cum să o adaptez pentru ecran, nu ajungeam aici, deci e pură întâmplare.

Cât de mult ți-a deschis Marin gustul pentru literatura spaniolă, curiozitatea de a cunoaște Spania în profunzime?

Datorită lui am ajuns să cunosc scriitori precum Roberto Bolaño, să o descopăr de Alejandra Pizarnik, m-a reapropiat de poezie în general, i-am citit sau recitit pe Wisława Szymborska, Angela Marinescu, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop. A fost o întâlnire providențială, pentru că este genul de întâlnire care te face un om mai curios, mai dornic de a ști lucruri care ies din sfera ta de preocupări zilnice. Când eram în Córdoba, la filmări, în zilele libere, am descoperit un anticariat special, unde am găsit o carte a unui poet local, Edmundo de Ory. Mi-a plăcut poezia lui și am folosit-o și în film, într-o secvență intimă între Adrian și Maria, când el îi scrie ei ceva pe spate, sunt versurile unei poezii de Ory. Sunt convins că mulți spanioli nu știu de acest poet. Fie numai și pentru asta, a fost o întâlnire specială cu Marin.

Ai marcat această întâlnire specială și prin a-l transforma pe Marin în personaj în film, în scena petrecerii.

Este atât de mult povestea lui în film, încât am simțit nevoia să îl aduc și fizic în film, nu să rămână doar la nivelul faptului că personajul este un alter-ego al lui. Până să ajungem să lucrăm la scenariu, am povestit mult și mi-am dat seama că lăsase multe lucruri interesante în afara cărții. De multe ori îi reproșam asta, cred că este ceva tipic scriitorilor, dar într-un fel înțeleg, pentru că e o poveste atât de personală, încât la un moment dat apare probabil frica de expunere. Cumva am ajuns să intru în viața lui, desigur cu delicatețe și grijă, și am luat multe lucruri din poveștile lui reale de viață pentru film.

Prin ce stadii de evoluție a trecut scenariul?

La început era, evident, destul de aproape de carte, o narațiune povestită pe două voci, vocea lui Adrian și cea a lui Myriam. Am căzut de comun acord de la început să renunțăm la unghiul de vedere al scriitorilor, prietenii lui Marin din grup. Dar, chiar și așa, narațiunea devenea foarte complexă și aceste două voci care se auzeau mi se păreau că dau senzația de confuzie. Ușor, ușor, am tot sacrificat din carte și am ajuns la o poveste de dragoste, povestea lui de emigrant, de om care stă acolo și e singur. M-a urmărit însă tot timpul teama că poate este insuficient material epic pentru film, care este despre un anti-erou care nu vrea să facă nimic. E dificil să faci filme despre personaje care nu au o lipsă majoră, care nu sunt luptători. Acest lucru mi-a creat multe insomnii, pentru că eram obișnuit cu un alt tip de construct, un traseu diferit al personajului principal. Frica aceasta m-a făcut să îi spun lui Marin că trebuie să adăugăm și un fir epic, care era oricum deja schițat în carte. Tot cartea m-a dus în a vedea ce se întâmplă când personajul nostru e prins în niște situații de viață și de moarte, care poate țin de un alt plot, de filme de acțiune.

Filmul abordează inedit experiența emigrantului, un aspect încă problematic pentru noi – personajul principal fiind văzut un doar prin prisma greutăților adaptării la noul mediu, ci și prin întreg mecanismul de emoții, temeri, nesiguranțe. Este un film cu o puternică tentă psihologică. Cum ai dorit să fie văzută imaginea celui care este nevoit să-și părăsească țara și să înceapă de la zero într-un loc nou?

Nu mi-am propus să demontez stereotipuri, dar mi-a fost limpede, de când Marin mi-a spus că a fost un emigrant atipic, că el nu s-a dus acolo să facă bani ca mulți alții, că e cu totul altă poveste. Riscul e, așa cum am primit comentarii, ca filmul să nu atingă niște probleme sociale grave. Dar nu despre asta e vorba. La început, am filmat niște scene, care apoi au căzut la montaj, inspirate din realitățile comunității de români, cu viața lor de acolo, Marin își amintea de un sat, unde culegea măsline într-o livadă, un loc cu foarte mulți români… Dar mi-am dat seama că trăgeau prea mult filmul în altă direcție și am hotărât să epurăm structura și să ajungem la esență. Pentru cine vrea să vadă și să înțeleagă, sunt suficient de limpezi dificultățile de adaptare ale personajului principal, cât de complicat era în anii respectivi să muncești, nu aveai contract etc. Nu am vrut să transform filmul într-o saga de acest tip, consider că sunt suficiente filme care vorbesc foarte bine despre condiția emigrantului. Nu avea sens să apară încă unul la fel.

Este interesant că Adrian nu e prezentat în opoziție cu celelalte personaje, practic toți patru sunt niște marginali și, plasându-i la același nivel, filmul practic arată că ne unesc mult mai multe lucruri decât ne despart.

La acest aspect am ajuns târziu, nu l-am avut în minte de la bun început, dar pe măsură ce scriam și ne apropiam de filmare, mi-era limpede asta și mă îndrăgostisem mult de celelalte personaje. Mi-am dat seama că povestea se leagă mai bine cu acești patru oameni în criză, patru destine marginale, care se adapă precum caii în acel parking ca la un sfârșit de lume.

Cum te-ai simțit ca regizor român lucrând în Spania?

Când am făcut castingul și am văzut că sunt interesați mulți actori spanioli importanți, am simțit că era o curiozitate de a lucra cu un român, probabil pentru faptul că cinema-ul românesc are o cotă bună în Spania. Când am ajuns la filmare, e ca la orice tabără, în primele două, trei zile, oamenii se cunosc, îți dai seama cine știe meserie, cine nu. Români eram eu, operatorul, încă un băiat la cameră, producătorul și, în rest, spanioli. Am simțit cumva că ne evaluează, să-și dea seama dacă, de fapt, au parteneri, dacă e un film în care depui acel extra 10%, dacă merită. S-a creat o legătură foarte frumoasă, nu am avut nici o clipă senzația că sunt într-o țară străină, m-am simțit perfect. Am înțeles și de ce românii sunt atrași de sudul Spaniei și au găsit ușor de lucru acolo, suntem foarte asemănători, inclusiv la glume. N-am avut nici un sentiment de alienare.

Ai filmat în locul în care s-a născut flamenco-ul, și totuși muzica – un element extrem de important în Parking, ea practic îi aduce împreună pe Adrian și María – merge într-o altă direcție, a jazzului, a experimentalului.

Având în minte cartea lui Marin, primul impuls a fost flamenco, m-am dus chiar la Nopțile Albe de Flamenco din Córdoba, mi-am cumpărat CD-uri, am început să studiez genul, culmea e că am și filmat într-un weekend o scenă pe fond de flamenco – în niște taverne din Córdoba, am cunoscut niște țigani fabuloși care aveau un grup, doi bărbați premiați la niște concursuri naționale de flamenco și două dansatoare. Mi-a plăcut de ei, i-am adus într-o noapte la filmare, când filmam niște vise ale lui Adrian în rulotă, când se gândește la tatăl lui. La montaj, precum multe alte lucruri care au picat, au căzut și cele din zona de flamenco. Producătorii spanioli m-au sfătuit să evit această zonă, spunându-mi că toți străinii care vin să filmeze aici se opresc la flamenco. E un loc comun, cum e probabil la noi Dracula. E bine că am rămas cât am putut de mult în parking, escapadele turistice au fost foarte rare, căci nu aceea este Spania pe care am vrut să o aduc pe ecran.

Belén Cuesta, Ariadna Gil, Luis Bermejo sunt nume importante ale cinematografiei spaniole. Cum a fost interacțiunea dintre ei și Mihai Smarandache?

Mihai a intrat în film foarte târziu, când o parte din celelalte personaje erau deja stabilite, el având cam o lună timp de pregătire, să învețe limba. Are o dexteritate extraordinară la învățat limbi străine, am văzut asta și în teatru. Învățase și un anume tip de accent, care trebuia să sune mai prost la început și apoi să evolueze. Un articol dintr-un ziar din Spania chiar îl lăuda pe Mihai, remarcând că spaniola lui seamănă cu a jucătorilor de fotbal din Est, care vin și fac furori în La Liga și care vorbesc uneori mai bine decât spaniolii. În timpul lucrului, a ajutat foarte mult faptul că toți patru au experiență de teatru serioasă, e ceva ce creează un anume de tip de relație de lucru între actori, care cred că este importantă pentru că duce la un nivel de comunicare și de lucru cu partenerul, care ține de rigoarea muncii în teatru. S-au înțeles impecabil, s-au apropiat de Mihai, au fost foarte atașați de el. Mihai a fost puțin timorat la început, pentru că lucra cu actori mari, în special cu Ariadna, a fost impresionat de precizia, de exactitatea ei, de faptul că nu avea nici o notă distonantă. A fost cumva miraculos felul în care s-a creat legătura între ei, chimia dintre ei este evidentă.

Emma Suárez, Antonio de la Torre au fost printre actorii dornici să facă parte din distribuție. Te așteptai la un astfel de interes?

Nu-mi imaginam că actori atât de mari ar fi putut fi în distribuție. Interesat a fost și un alt actor important în Spania, Paco Tous, care a jucat în La Casa de papel, tot pentru rolul făcut de Luis Bermejo. Pe Antonio îl aveam în vedere încă de când l-am văzut în Caníbal (r: Manuel Martín Cuenca), pe care noi l-am coprodus, dar era foarte greu să stabilim un program cu el, căci lucra foarte mult. Când ajung la un nivel de recunoaștere, mai ales pe piața spaniolă, actorii lucrează intensiv.

Și în echipa tehnică ai avut parte de colaborarea cu nume importante, Fernando García (costume, La Isla Minima) și Julio de la Rosa (muzică, El hombre de las mil caras, La isla mínima). De asemenea, cei de la machiaj au lucrat la Game of Thrones. Cum a fost experiența de lucru cu ei?

Producătorul spaniol a avut un rol important în alegerea echipei, mi-am dat seama ce important este să lucrezi cu cineva care cunoaște locul. Cei de la costume mi-au dat ideea să o vopsim pe Belén blondă, ea nu mai fusese blondă în nici un alt film, la muzică tot ezitam, nici eu un știam ce-mi doream, în nici un caz nu-mi doream o construcție sonoră foarte elaborată, voiam ceva minimal, și atunci producătorul mi l-a recomandat pe Julio, nu știam dacă ni-l permitem, dar până la urmă a intrat în echipă. Tot procesul a fost foarte interesant, a fost o experiență extraordinară în acești doi ani în care am fost mult departe de casă și am trăit într-o bulă.

Care au fost cele mai neașteptate, surprinzătoare întâmplări din timpul filmărilor?

Cel mai simpatic și în același timp cel mai cumplit a fost începutul filmărilor, pe care le-am tot amânat până în toamnă. Eu eram îngrijorat de scenele cu La noche de San Juan din Candás, care este în nord și vremea este mai friguroasă. Le tot spuneam producătorilor să începem, însă, din diverse motive, inclusiv financiare, am ajuns să filmăm la mijloc spre final de septembrie și evident că vremea s-a stricat fix cu două zile înainte de filmări. Dar actorii trebuiau să se comporte ca și cum era vară, frumos. A fost foarte dur. Erau și primele zile de filmare, nu ne știam bine cu echipa, filmam pe plajă, noaptea, bătea vântul, a început să plouă, erau 6-7 grade, actorii trebuiau să joace bine, le clănțăneau dinții, le dădeau gheață în gură să nu facă aburi, s-a stricat camera… Prima noapte a fost cumplită, iar a doua, când eram pe plajă, filmam o scenă cu dialog, din nou nu mergea o cameră, nu avansam, se făcuse foarte târziu. La un moment dat, spre 3 dimineața, am văzut că marea vine spre noi și ne-am dat seama că nimeni nu luase în calcul mareea. Ne tot mutam, căutam alte stânci, încercam să filmăm cât mai repede să nu ne ia apa pe sus. I-am băgat și în apă, am avut dubluri, cascadori. Am plecat de acolo convins că trebuie să refilmăm. Am început filmul cu moralul foarte jos, dar, până la urmă, din montaj, a ieșit bine.

Scenele pe timp de noapte sunt predominante. Cât de dificil a fost procesul?

După ce am terminat filmul și l-am arătat, mi-am dat seama că am omis faptul că în cinematografele din România lămpile sunt proaste sau că, dacă proiectezi filmul în aer liber, noaptea foarte rar proiecționiștii nimeresc nivelul negrului și al contrastului bun, încât de nu știu câte ori filmul s-a proiectat fie prea în beznă, fie în culori lăptoase, fără contrast. Dar ideea a fost de la început să îl filmăm pe timp de noapte, e un film nocturn care trebuia să fie o poezie a nopții, cu acel spațiu plin de fiare și vechituri, cu toată acea mizerie, dar pe care nu o vezi noaptea, când capătă o notă specială. A fost un pariu estetic.

Petrecând mai mult timp în Spania, ce locuri și lucruri ai descoperit, dincolo de cele evidente, turistice?

Am descoperit nordul, Asturia, unde nu fusesem, e foarte frumos, diferit de sud, oricând m-aș întoarce. Am descoperit niște fructe de mare superbe, percebes, am și filmat o secvență în care Belén și Mihai mâncau percebes, dar a picat la montaj. Am mers înspre Almería și în prospecții, am descoperit o zonă unde nu fusesem, dar care mi se pare spectaculoasă, inclusiv ca potențial cinematografic, am mers în zone cu vii, plantații de măslini, am stat de vorbă cu mulți români, i-am văzut muncind. Am observat stilul de viață, în special în sud, unde pauza de prânz este sfântă, un loc diferit de al nostru. Am văzut și locuri noi, dar am descoperit și un fel de a fi care mie mi-a plăcut foarte mult. Am început să înțeleg de ce pe vremuri mulți englezi cumpărau proprietăți acolo, mi se pare un loc foarte frumos să-ți faci o retragere subtilă și înceată din lume, e perfect. Sunt și mai curios să descopăr zone din Spania unde nu am fost, iar filmul m-a ajutat să fac multe descoperiri.

Mergi mult la festivaluri de film în Spania, ce nume noi, interesante ai descoperit acolo și cât de mult regăsim aceste nume în selecția TIFF de-a lungul anilor?

L-am descoperit pe Aranoa, am văzut filme indie spaniole, Gordos, Primos, filmele lui Arévalo. Am ajuns să cumpărăm pentru distribuție și La isla minima, o să ieșim în toamnă cu filmul lui Sorogoyen, Madre. E o cinematografie care ne place nouă la TIFF, îmi place și mie, și lui Mihai Chirilov, au fost niște intersecții foarte speciale. După experiența cu Parking, mă gândeam că, de fapt, atât de mult mi-a plăcut să lucrez cu actorii, încât oricând i-aș lua din nou în alte proiecte. Mi-am dat seama că bariera lingvistică există, dar nu este imposibil de trecut. Deși nu am scris niciodată special pentru un actor, pentru Ariadna m-aș gândi la o poveste, dacă aș avea ocazia.

Recent, au apărut o serie de cronici favorabile în presa spaniolă. Ce anume din film crezi că a rezonat cu sensibilitatea publicului spaniol?

Până la aceste critici, vedeam filmul ca pe un hibrid ciudat, al nimănui cumva, un film românesc, dar cu poveste spaniolă, vorbită în spaniolă, mă gândeam că publicul român nu se va regăsi în ea, nefiind ceva din universul nostru imediat de preocupări. În plus, o poveste despre un poet. La fel, în Spania mi se părea că nu o să intereseze, personajul fiind un român cu o istorie și cu o poveste de viață diferite de cele cu care sunt ei obișnuiți. Dar uite că m-am înșelat. Cineva scria că e un film făcut ca de un spaniol, dar despre o lume a marginalilor, mici povești de viață din periferii, pe care ei nu prea au văzut-o în cinemaul lor. M-au bucurat curiozitatea lor, faptul că au văzut o latură diferită a emigrantului, imaginea lui nefiind construită cu pedala pe același tip de realism pe care l-au făcut alții mult mai bine înainte, și special am evitat zona aceasta. Cei care sunt mai aproape de poezie, de lumea asta impregnată de magie, fantastică pe care am vrut să o redau, au apreciat și nivelul acesta.

Spania e prea frumoasă ca să fie doar a spaniolilor

El 21 de mayo de 2020 en Cultură por | Sin comentarios

Spania este țara unde a început drumul către literatură al lui Marin Mălaicu-Hondrari: acolo și-a scris primele cărți și i-a descoperit pe marii autori care i-au marcat scrisul. L-am rugat pe Marin Mălaicu-Hondrari, astăzi, unul dintre cei mai apreciați și mai îndrăgiți scriitori români contemporani și un excelent traducător de limba spaniolă, să ne poveștească cum s-a îndrăgostit el de Spania.

Marin Mălaicu Hondrari

Urmează o frumoasă declarație de dragoste.

Am început să îndrăgesc Spania târând după mine, de la un măslin la altul prin noroi, prin ierburile ude sau peste bolovani, plasa tot mai plină cu măsline, tot mai grea. Apoi am îndrăgit Spania când am spălat zeci de mașini al căror interior îmi spunea multe despre proprietarii lor. Am fost paznic peste o mie de nopți într-un parc de mașini la mâna a doua și locuiam într-o rulotă. Am vorbit despre Spania la cules de struguri, cu emigranți columbieni, ecuadorieni, polonezi, români, dar și cu marchiza Xandra Gamazo de Hohenlohe-Langenburg, amestecând migas ore în șir cu Rafael Ayuso Escobar, participând la botellones sau smulgând buruieni de pe proprietățile bogătașilor din Santa Rosa. Spania e ca o iubită capricioasă: te exasperează uneori, dar cu atât o iubești mai mult. Parafrazându-l pe puștiul Leoló, din filmul cu același nume, aș spune că Spania e prea frumoasă ca să fie doar a spaniolilor. Visez să îmi petrec bătrânețile în Córdoba, Andaluzia, să locuiesc tot într-o rulotă și să fiu angajatul unei primării mici, dintr-un sătuc vecin, să fac pe activistul cultural și să le vorbesc sătenilor despre Enrique Vila-Matas și Liviu Rebreanu.

  • Facebook
  • Correo electrónico
  • RSS


Instituto Cervantes de Bucarest

Bd. Regina Elisabeta, 38
050017 Bucarest

Tel.: 021 210 27 37
Tel.: 021 210 47 77
Tel.: 021 212 48 74

https://bucarest.cervantes.es/
cenbuc@cervantes.es

Siguenos en:

junio 2024
L M X J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
© Instituto Cervantes 1997-2024. Reservados todos los derechos. cenbuc@cervantes.es