Blog del Instituto Cervantes de Bucarest

Ultima săptămână a lunii octombrie este dedicată de Institutul Cervantes cineastelor ale căror filme au fost finaliste și câștigătoare ale prestigiosului FIVER – Platforma internațională de sprijin, expunere și producție de dans audiovizual. Iubitorii de film și dans din întreaga lume vor avea astfel ocazia să vizioneze online 10 dintre cele mai bune producții cinematografice apreciate de juriu în cei 10 ani de când există FIVER, cunoscutul festival anual de prestigiu internațional care încurajează creația coregrafică-audiovizuală și profesionalizarea genului cine-dans. 

Programul Fiver-Cervantes, din cadrul festivalului, ajuns la cea de-a treia ediție, propune un ciclu de scurtmetraje „La mirada de ellas. 10 años de cinedanza en España”/„Focus pe cineaste. 10 ani de cine-dans în Spania”, curatoriat de Samuel Retortillo, directorul Platformei internaționale de sprijin, expunere și producție de dans audiovizual FIVER. Prin selecția oferită publicului, s-a dorit crearea unei retrospective în cheie feminină pentru a evidenția rolul important pe care l-au avut cineastele în dezvoltarea acestui gen, prin creațiile lor variate, deschizătoare de drumuri, curajoase, care transgresează limitele.

Filmele selecționate – câte unul din fiecare ediție a festivalului – vor putea fi văzute, în perioada 25-31 octombrie, de la ora 21:00, pe canalul de Vimeo al Institutului Cervantes: https://vimeo.com/showcase/fivercervantes2021

Program

Kinxi de Sara Fontán și Clara Tena, regizat împreună cu Anna Rubirola (2012), 3′

În acest scurtmetraj de doar trei minute, duoul Pina, format din artistele Sara Fontán și Clara Tena, reușește să surprindă esența cine-dansului.

Caballo negro de Tuixén Benet (2013), 4′

Ultima parte a proiectului de absolvire a Institutului de Teatru al coregrafei catalane Tuxén Benet s-a transformat în primul său videoclip. Este, după descrierea realizată de ea, „un proiect un pic straniu, realizat cu trupa Tu Madre – Àngela Boix, Elena Martínez y Naya Monzón –, care un mai performase de o bună perioadă. Oriol Caba m-a încurajat să fac trecerea către audiovisual, iar rezultatul este impresionant”.

Europe Endless de Ana Cembrero, regizat împreună cu Jorge Piquer (2014), 26′

Acest film de dans este inspirat din nunca și stilul de vială al eurocraților din sectorul UE din Bruxelles și are în centru cinci artiste care dansează, aleargă și plutesc în spațiile goale într-o atmsoferă dincolo de timp, decontextualiată a unui „non-spațiu” arhitectonic.

Fuego lento de Elena Castilla (2015), 15′

În septembrie 2011, Elena Castilla a lucrat cu 12 adolescenți în cadrul unui atelier de coregrafie la Centrul de MInori Pedro de Valdivia de Villanueva de la Serena, în Badajoz. Cum te simți? Ce vrei să povestești? Ce ți-ar plăcea să faci în viitor? De ce ți-e dor? au fost câteva dintre întrebările la care au răspuns prin exerciții de compoziție coregrafică.

Atma de Carla Subirana (2016), 9′

Personajul central al acestui film este Atma, o luptătoare care, după pierderea unei lupte, este găsită aproape moartă într-o pădure. Abandonată de trupa sa, decide să renunțe la armura care-i protejase corpul și să înainteze pe drumul care o va duce la capitularea finală, la victorie.

Da mopa (Sevillanas electrónicas) de María Teresa García (2017), 4′

În acest proiect preponderant muzical, ce aduce în prim-plan provocările reprezentării într-un show cu dans, muzica electronică, rimturile latine și temele repetitive, între comedie, fake și dans,  stau la baza dezvoltării tematicii cântecelor, de la strigăte și versuri până la metagândirea critică contemporană, punând în evidență contradicțiile necesităților noastre, fie ele moștenite sau dobândite.

Inside, inhabited landscapes de Carmen Porras (2018), 6′

Coregrafa Carmen Porras se inspiră din performance-ul său Mujeres que hay en mí și din propriile sale amintiri sau ale altor femei, pentru a ne arăta în acest scurtmetraj selecționat la 30 de festivaluri în întreaga urmele străvechi ce capătă forma unei călătorii onirice, cu peisaje externe sau interne, unde fiecare colț este ales în relație cu historia existentă în personaj.

Sinfonía del cuerpo de Mónica Ruiz van Hattem (2019), 15′

În acest scurtmetraj de dans despre arhitectură, dansatorul Eduardo Guerrero și dansatorul de flamenco și saxofonistul Antonio Lizana aduc o odă forței corpului de a revendica spațiul în arhitectura copleșitoare a Rotterdamului.

Inside/Outside de Carolina Romillo (2020), 5′

Acest scurtmetraj realizat în timpul carantinei reflectă anxietățile și fluctuațiile emoționale cauzate de izolarea impusă: tânjind exteriorul, în timp ce ești obligat să stai în casă.

Vals y rumba de Laura Delgado, regizat împreună cu Eduardo Rodríguez (2021), 6′

Prietenia dintre un robot de curățenie și o statuie care dorește să devină dansatoare, întrucât este expusă într-un muzeu aflat în fața tabloului lui Edgar Degas, Repetiție de balet pe scenă, este povestea pe care ne-o spun, în acordurile Clar de lună de Debussy, tinerii cineaști Laura Delgado și Eduardo Rodríguez în acest scurtmetraj de o fină sensibilitate și bun gust.

Pe 6 octombrie, se va celebra pentru prima dată Ziua Filmului Spaniol, cu scopul de pune în valoare rolul cineaștilor spanioli, influența și importanța acestora în viața socială și culturală, precum și valoarea de patrimoniu a cinematografiei spaniole, ce are deja un secol de existență.

În urmă cu 70 de ani, pe 6 octombrie 1951, se încheiau  filmările pentru lungmetrajul Esa pareja feliz/Acest cuplu fericit , regizat de Juan Antonio Bardem și Luis García Berlanga, doi dintre cineaștii legendari ai Spaniei, care debutau alături de câțiva colegi din prima promoție a Școlii de Cinematografie (IIECC) și de actori de nivelul Elvirei Quintillá, lui Fernando Fernán-Gómez, José Luis Ozores și mulți alte nume importante din industrie.

Pentru a sărbători această primă Zi a Filmului Spaniol, Institutul Cervantes, în colaborare cu AECID, readuce în prim-plan filmul El viaje a ninguna parte/Călătorie spre nicăieri (1986), în regia lui Fernando Fernán-Gómez, care, în această ecranizare a celebrului său roman omonim, reflectă schimbările pe care le aduce cu sine apariția cinematografului în viața oamenilor și cum dispare, astfel, o lume a actorilor ambulanți.

Fernando Fernán-Gómez a fost recompensat cu Premiul Național pentru Teatru, în 1985, Premiul Național de Cinematografie în 1989, Premiul Principele de Asturias pentru Arte, în 1995. În 2000 a primit Ursul de Onoare în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, pentru întreaga carieră, iar în 2001, Medalia de Aur a Academiei de Arte și Științe Cinematografice din Spania. 

Filmul va rula în versiunea originală, cu subtitrare în limba engleză, și cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare în ceea ce privește prevenirea răspândirii infecției cu COVID 19.
Accesul la proiecţii se face pe bază de rezervare în scris printr-un e-mail trimis la cultbuc@cervantes.es. Rezervarea locului devine valabilă numai după primirea unei confirmări în scris.  

El viaje a ninguna parte/Călătorie spre nicăieri

Spania (1986), 134 min

Versiune originală: spaniolă

Regie și scenariu: Fernando Fernán-Gómez

Imagine: José Luis Alcaine

Regie artistică: Julio Esteban

Sunet: Daniel Goldstein și Ricardo Steinberg

Montaj: Pablo G. del Amo și Santiago Cerro

Muzică: Pedro Iturralde

Cu: José Sacristán, Laura del Sol, Juan Diego, María Luisa Ponte, Gabino Diego, Nuria Gallardo, Fernando Fernán-Gómez, Queta Claver, Agustín González, Miguel Rellán și Emma Cohen

El viaje a ninguna parte, filmul câștigător al primelor Premii Goya, spune povestea unei companii teatrale care merge în turnee în țară, într-o perioadă în care apariția cinematografului începe să atragă tot mai mult interesul pentru petrecerea timpului liber, atât în mediul rural, cât și în cel urban. Carlos Galván, un comic bătrân care trăiește într-un azil, îi povestește unui psiholog viața pe care a dus-o într-o mică companiei de teatru, Iniesta-Galván, condusă chiar de tatăl său, don Arturo Galván. Nu era o trupă celebră, ci o mică echipă de familie, care mergea prin orășele și sate în anii postbelici, având un repertoriu simplu de comedii pe care le interpretau pe orice scenă improvizată. Pelicula este un omagiu sensibil adus lumii actorilor ambulanți din toate timpurile.

„Niciodată în toți anii mei de lucru ca actor de teatru și de film nu am avut atât de clară conștiința faptului că munca mea avea ceva magic în ea așa cum am simțit în lunile când lucram la El viaje a ninguna parte. Dedicarea totală din partea tuturor. Crearea constante de prietenii. Admirație reciprocă. Recreând lumea comedianților, simțind că aduceam un omagiu celor mai puțin norocoși din această meserie sacerdotală, toți ne simțeam pătrunși de un suflu inefabil care i-a cuprins și pe tehnicieni și pe muncitori timp de zece săptămâni cât a durat filmarea. Toți simțeam că libertatea noastră se extiende și realitățile noastre se apropie, atât cât se putea, de imaginația noastră. Zeii iubirii din toate religiile se pogorâseră asupra noastră și ne strângeau sub aripile lor.” (Fernando Fernán-Gómez, El tiempo amarillo. Memorias (1921-1987), (1995).