
Ambasada Spaniei la Bucureşti prezintă, în colaborare cu Muzeul Municipiului Bucureşti, Serile filmului spaniol: Berlanga, zâmbetul amar, un ciclu format din şase filme ale renumitului regizor şi scenarist spaniol Luis García Berlanga, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta 100 de ani.
Cele şase filme dispun de subtitrare în limba română şi vor putea fi urmărite în perioada 24 – 29 august 2021, începând cu orele 20:30, în grădina Casei Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei, nr.151). Accesul publicului va fi gratuit, în limita locurilor disponibile şi cu respectarea normelor de protecţie şi distanţare socială, pe baza unei rezervări la adresa de e-mail: relatii.publice@muzeulbucurestiului.ro.
Pe parcursul celor şase zile, se vor proiecta filmele: ¡Bienvenido, Mr. Marshall! (1953), Calabuch (1956), Plácido (1961), El verdugo (1963), Patrimonio Nacional (1981) şi La vaquilla (1985). Selecţia urmăreşte ordinea cronologică a filmelor pentru a permite cinefililor să se apropie de creaţia lui Berlanga prin intermediul unei retrospective complete şi reprezentative a operei sale, care ilustrează cu iscusinţă un tablou al Spaniei din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Locuitorii capitalei se vor putea bucura în felul acesta de câteva dintre capodoperele filmului spaniol realizate din perspectiva critică, tăioasă şi amară ce caracterizează traiectoria profesională de aproape 50 de ani a lui Berlanga.
De la ¡Bienvenido, Mr. Marshall!, film ce prezintă pregătirile realizate de localnicii unui sat spaniol înainte de vizita autorităţilor americane şi speranţa acestora de a primi fonduri prin Planul Marshall, până la El verdugo, o comedie neagră despre un angajat al unei companii de pompe funebre care se îndrăgosteşte de fiica unui călău, Berlanga reuşeşte să ascundă cu atâta fineţe tragedia vieţii de zi cu zi în spatele hohotelor de râs, încât satira sa ajunge să evite controlul cenzorilor şi al autorităţilor.
Ciclul face parte din proiectul comun derulat de Agenţia Spaniolă de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare, Institutul Cervantes, Institutul spaniol de Cinematografie şi Arte Vizuale (ICAA), Filmoteca Spaniolă şi Acción Cultural Española (AC/E) care îşi propune să aducă creaţia genială a acestui regizor mai aproape de marele public.
Evenimentul include şi o expoziţie outdoor alcătuită dintr-o serie de afişe ale unora dintre cele mai apreciate producţii ale cineastului amintit, care va putea fi admirată în perioada 24 august – 13 septembrie 2021, la Casa Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei nr. 151).
„Dacă am rămâne fără întrebări, existența ar deveni foarte plictisitoare”
De Silvia Dumitrache

Primul film de lungmetraj al lui Manuel Arija de la Cuerda, Ultrainocencia / Ultrainocență, prezentat în cadrul „Focus Spania” la Festivalul Internațional de Film Transilvania 2021, este o comedie suprarealistă despre doi bărbați, Orión (David Climent) și Adán (Pablo Molinero), care acceptă să facă parte dintr-un experiment cu scopul de a dovedi că Dumnezeu poate fi demonstrat științific. În căutarea marilor adevăruri, cei doi reușesc să parcurgă un drum complex al descoperirii de sine, în acest film de atmosferă kubrikiană, căruia nu îi lipsesc nici umorul, nici elementele dramatice. Manuel Arija de la Cuerda a debutat în 2009 cu scurtmetrajul Mavela, selecționat la Austin Fantastic Fest și la diferite alte festivaluri în Statele Unite și în Canada. Scurmetrajul său La Piñata a fost premiat în cadrul Amacort Short Film Festival de la Rimini, Italia, în 2010. Este câștigător al Bursei Fullbright pentru regie, la SVA NYC.
S.D.: Ai ales pentru primul tău lungmetraj un subiect provocator, de multe ori controversat – religia, într-un context inedit, într-un cadru suprarealist, dar cu un nivel profund al introspecției.
M.A.C.: Tema religiei și a credințelor poate părea pretențioasă, de aceea și cred că există puține filme care abordează acest subiect. Mai ales că niciodată nu va fi pe placul tuturor. Ne-am întors mereu la religie pentru a primi răspunsuri cu privire la umanitate, la cine suntem, spre ce ne îndreptăm, care e sensul existenței noastre, dar de multe ori răspunsurile au fost vagi sau misterioase. Într-o anume măsură, în prezent rolul religiei l-a luat știința și toată lumea vrea să știe totul. Greșeala e să crezi că asta te va face fericit sau că vom avansa. Ideea filmului e că nu există un răspuns clar și că e mai interesant să continui să-ți pui întrebări. Cred că atunci când am rămâne fără întrebări, existența ar deveni foarte plictisitoare. Îmi dau seama că am ales o temă controversată, dar m-am gândit că dacă nu fac asta la primul meu film, îmi va fi imposibil pe viitor, pentru că deja de la al doilea film intervin alte aspecte care nu te vor lăsa niciodată să te exprimi complet liber.
S.D.: De ce aleg cele două personaje să pornească în căutarea divinității prin metode științifice?
M.A.C.: Ne-am bazat mult pe viața sfinților, a călugărilor care se retrag în pustietate, așteptând ca Dumnezeu să le vorbească. Am încercat să luăm elemente din diferite religii, nu am vrut să ne centrăm pe catolicism, ortodoxie etc. Ne-am ferit să ridiculizăm vreo religie, am vrut doar să luăm niște simboluri și să le analizăm și pe baza lor să creăm cele două personaje care, în esență, sunt bune, uneori naive chiar, pure în claustrarea lor. Facem referire la viața sfinților, a martirilor, la cum au fost ei folosiți drept element pentru a atrage noi credincioși. Am construit un strat istoric care ne permitea să creăm o senzație de familiaritate cu religiosul, deși fără legătură exactă cu o anume religie. Avem elemente budiste, meditația, mesajele de la radio în locul mesajelor divine, pe care personajele le interpretează. Stratului istoric îi adăugăm unul suprarealist. Apelăm la multe elemente suprarealiste, ceea ce e complicat pentru public. Dacă nu oferi un cod familiar, îl pui într-o situație incomodă, pentru că trebuie să raționalizeze lucruri care nu au o premisă logică. E cel mai îndrăzneț pariu pe care îl propune filmul. Ca spectator poți să alegi doar nivelul acesta suprarealist, dar la o analiză mai amănunțită, îți dai seama că totul are o bază rațională. Ne-a interesat mult ideea credinței, mi se pare unul dintre cele mai interesante aspecte ale ființei umane. E cea care ne-a făcut să credem în lucrurile cele mai imposibile. Să credem că putem ajunge pe Lună, să inventăm focul, să căutăm noi continente. E ceva ce te apropie de universul emoțiilor, de credința în tine însuți, un aspect pe care l-am explorat și în film. Când personajele încep să creadă în ele însele, încetează să mai utilizeze metode științifice pentru a găsi răspunsuri sau nu mai așteaptă ca cineva să îi contacteze și iau ei inițiativa.
S.D.: Spiritualitatea se regăsește în ei înșiși.
M.A.C.: Aceasta este una dintre ipotezele pe care le accentuăm în film: lucrurile în care crezi sunt în tine însuți și trebuie să ajungi la tine pentru a te conecta cu ele, nu trebuie să ți le dea altcineva. Ceea ce te face să evoluezi este chiar imposibilitatea de a găsi răspunsurile la tot.
S.D.: Cei doi par a fi primii oameni ai unei noi ordini.
M.A.C.: Da, așa i-am gândit. Ei au o metodă, iar un soi de sectă religioasă profită și le oferă niște instrumente tehnologice. Și au încredere în această inteligență artificială despre care ei cred că decide totul și care le poate oferi răspunsul la căutările lor. Sunt niște pionieri al unei noi lumi, la final te atașezi de ei, de puritatea lor. Merg dincolo de inocență, trăiesc într-o lume care nu e coruptă de scheme. Trec chiar printr-o criză când descoperă, în încăperea unde sunt închiși, o revistă de divertisment, care nu avea nici o legătură cu felul în care își imaginau ei totul și simt că li se prăbușește lumea.
S.D.: Cum vezi tu spiritualul în secolul nostru?
M.A.C.: Problema pe care o văd eu e că încercăm să ne raportăm la spiritual ca la ceva de unde putem obține toate răspunsurile și, în același timp, dedicăm din ce în ce mai puțin timp reflecției. Toți vor un răspuns rapid, fără să fie nevoiți să reflecteze asupra lui. Inclusiv felul în care e tratat religiosul în filme mi se pare de suprafață, nu te face să te oprești și să analizezi, ci treci mai departe. Pare că tehnologia a înlocuit religiile, felul în care lumea caută revelațiile în tehnologie. Noi am dorit să îndemnăm la o analiză și să recuperăm acea căutare interioară.
Ultrainocencia / Ultrainocență
Trailer: https://www.youtube.com/watch?v=3x9_Hx1XOLM&t=1s
Regie: Manuel Arija de la Cuerda
Scenariu: Manuel Arija de la Cuerda, David Climent, Pablo Molinero
Cu: Pablo Molinero, David Climent, Sergi López
Imagine: David Palacios
Editare: Alma Prieto
Regie artistică: Kike Blanco
Costume: Laia Muñoz Carol
Muzică: Manuel Campos Serrano
Producător: Alma Prieto, Leticia Palomo, Pilar López
Casă de producție: Chicken Assemble
„Am vrut să fac un film mai degrabă umanist decât unul politic”
de Silvia Dumitrache

În cadrul „Focus Spania” la Festivalul Internațional de Film Transilvania, regizorul Guillermo Benet și-a prezentat lungmetrajul său de debut, Los inocentes/Nevinovații, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Sevilla în 2020. Un thriller intens, multifațetat despre șase tineri a căror viață se va schimba definitiv după o noapte tragică, ce se soldează cu moartea accidentală a unui polițist venit să oprească o petrecere. Filmul este construit ca un puzzle din șase părți, fiecare reprezentând perspectiva fiecăruia dintre cele șase personaje asupra evenimentelor. Los inocentes vorbește despre vină și asumare, prietenie și neputință, fără a da verdicte sau lecții moralizatoare.
Guillermo Benet (n. 1984, Madrid) a absolvit comunicare audiovizuală la UCM și scenaristică la Escuela de Cine y Audiovisual de la Comunidad de Madrid (ECAM). În 2013 a pus bazele casei de producție Vermut, alături de Rafa Alberola, remarcându-se la nivel internațional cu scurtmetraje precum Pueblo, Septiembre, Les vimos reír y creímos que era de felicidad, Los inocentes și Arenal. A scris și regizat scurtmetrajele Kisses, Les vimos reír y creímos que era de felicidad și Está amaneciendo. În 2018, scurtmetrajul său Los Inocentes a câștigat Premiul pentru cel mai bun film și cel mai bun scenariu în cadrul Semana del corto de la Comunidad de Madrid. În prezent, face parte din echipa de scenariști ai serialului ¿Hablas miedo?, produs de La Sonora pentru Amazon.

Pentru primul tău lungmetraj ai ales formula unui thriller polițist atipic, dincolo de clasica rețetă „Cine e vinovatul?”. Cum ai ajuns la această formulă?
Într-o anume măsură, a fost o decizie instinctivă. Am fost extrem de impresionat de filmul Ciutat morta [n.r., documentar regizat de Xavier Artigas and Xapo Ortega, despre patru oameni acuzați că ar fi agresat un polițist, în controversatul caz „4 Februarie”], m-a făcut să văd o față foarte dură a realității și am devenit curios cum un grup de oameni pot ține un secret pe care nicioadă nu îl dezvălui, am dorit să înțeleg cum se creează acest jurământ al tăcerii. Așa am ajuns la temă. Apoi am studiat cum oamenii de generația mea, din mediul meu se pot purta într-o situație asemănătoare. Îmi place să reflectez mult asupra tehnicii cinematografice și narative, pe care le văd stâns legate. Voiam să iau anumite decizii narative și formale, și, puțin câte puțin, dezvoltând povestea și personajele, pot spune că deciziile au venit firesc. Mai întâi ne-am pus de acord asupra personajelor și asupra seriei de evenimente în care au fost implicate în acea noapte. Ne-am dat seama că nu doream să facem un thriller clasic, liniar și că această structură ramificată à la Kurosawa, în care fiecărui personaj îi este dedicată o parte, fiecare parte prezintă istoria acelei nopți dintr-o perspectivă diferită, conferă thrillerului mai multă expresivitate și putem să facem trimitere la mai multe aspecte ale societății noastre pe care le considerăm importante: teme precum individualismul, adevărul, cât de greu ne este să trătăm probleme sociale, să creăm mișcări sociale. Prin această structură ramificată, ușor stranie, aceste aspecte deveneau centrul poveștii.
Situația-limită în care se regăsesc personajele conduce automat la întrebarea ce ai face tu dacă ai fi într-o situație asemănătoare. Când ceva te împinge la extrem, nu știi dacă vei fi capabil să procedezi corect.
Această idee era extrem de importantă pentru noi când am conceput filmul. La început, ne-am gândit că întrebarea principală era „Cine a făcut-o?”. Dar ne-am dat seama că nu era esențială, mult mai interesantă era întrebarea „Tu ce ai face?”. Este necesar să înțelegi personajele, care, deși sunt vinovate, nu trebuie judecate. Pe tot parcursul lucrului, m-am întrebat ce aș face eu sau îi întrebam pe oamenii din jurul meu ce ar face ei în această situație. La final, am rămas cu senzația apăsătoare că, deși personajele sunt clar vinovate, nu poți să garantezi că ai proceda diferit de ele. Am căutat să creăm empatie față de personaje, nu neapărat să le salvăm, dar să le înțelegem și astfel să devină mai umane.

Nu sunt nici bune, nici rele, ele locuiesc în zona gri a relativității, specifică epocii noastre. Consideri că este bine să nu poți cataloga ceva ca fiind strict negativ sau pozitiv?
Din punctul meu de vedere, este bine, dar depinde și de genul de film pe care îl faci. Dacă este un film cu supereroi, acolo avem o dialectică, dar eu voiam să fac un film uman. Nu avea sens să construiesc niște personaje negative, căci, odată ce le cataloghezi drept rele, încetezi să mai povestești ceva despre ființa umană. Mi s-a părut mult mai interesant să descriu niște oameni care sunt puși în fața unei situații negative, dar înțelegi de unde se naște această „răutate”.
În același timp, m-am luptat mult cu tendința de a relativiza totul. Voiam să reiasă clar că ei sunt vinovații. Dacă începeam acest joc al îndoielii dacă ei au făcut-o sau nu, filmul nu mai era interesant. Ideea era să înțelegem de ce au făcut-o și să avem empatie. În prezent mi se pare că există o tendință accentuată de a stabili categorii, ceea ce duce la o societate dezbinată, fără empatie și obiective comune. Am vrut mai degrabă un film umanist decât unul politic.
Care au fost cele mai interesante răspunsuri pe care le-ai primit de la oamenii întrebați ce ar face în acea situație?
Eu țin cursuri de film la universitate în Madrid și am fost curios să văd perspectiva studenților mei, de vârste între 18 și 25 de ani. Înțelegeau profund personajele, dar toți simțeau nevoia să găsească un vinovat. Au fost multe discuții cu privire la cine a făcut-o și, surprinzător, răspunsurile erau foarte diverse. A fost ceva ce am căutat deliberat când scriam scenariul, anume ca fiecare spectator să aibă propria interpretare, și fiecare interpretare să fie la fel de validă ca oricare alta. Deși eu sunt regizorul și scenaristul, consider că nu dețin adevărul absolut. În momentul în care fiecare personaj are un punct de vedere, e clar că acestea nu coincid, astfel că fiecare spectator decide care parte din film e mai adevărată decât celelalte. Am vorbit cu oameni care erau sută la sută convinși că unul dintre personaje era vinovatul, și aveau și argumente pentru asta.
Crezi că trăim într-o lume în care nu există un singur adevăr, ci adevăruri?
Cred că poți construi povești veridice și mai cred că ideea de adevăr eșuează atunci când încerci să-i impui cuiva un adevăr subiectiv. În Spania există un discurs solid despre tranziția către democrație. În 1981 a fost o lovitură de stat și e foarte interesant cum au apărut multe povești cu privire la ce s-a întâmplat atunci. Munca istoricilor, a oamenilor politici, a tuturor celor care se dedică acestui domeniu trebuie să se centreze pe a crea narațiuni cât mai veridice. Problema nu e atât crearea narațiunii, cât impunerea acesteia. Lumea are dreptul la opinii diferite, dar nu are dreptul la minciună cu un scop social clar. E diferit ceea ce tu ai simțit de ceea ce spui, e diferit ceea ce îți amintești de discursul public voit creat pentru a construi ceva. Persoanele care construiesc un discurs public au o responsabilitate socială, spre deosebire de tine, ca individ, care poți să te bazezi pe amintiri personale, pe ce ai simțit.

Ca cineast, ce responsabilitate consideri că ai?
Pentru mine, să fac film are un sens artistic, evident, dar și unul social. Asta nu înseamnă să vorbești doar despre politică, ci despre o mulțime de alte teme extrem de importante. Responsabilitatea socială rezidă în comunicare și înțelegerea procesului comunicării din spatele cinematografiei și al întregii culturi. Cred că azi majoritatea temelor sunt mai mult sau mai puțin politice. În calitatea mea de creator de cultură, de persoană care e într-un dialog cu publicul, consider că am o responsabilitate socială imensă. Toți creatorii de artă și cultură trebuie să înțeleagă aspectul social al muncii lor.
Ce impact îți dorești să aibă filmul tău asupra spectatorilor?
Vreau să înțeleagă sentimentele și emoțiile unor oameni aflați într-o situație gravă și față de care probabil nu ai avea nici o empatie dacă ai citi despre ei într-un articol, de exemplu. Să aibă empatie, pe care o consider esențială în procesul educațional. De asemenea, filmul este o reflecție asupra singurătății, o temă importantă, pentru că mi se pare că suntem tot mai mult educați în spiritul unui individualism, din cauza căruia ne simțim tot mai singuri. Deci mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă singurătatea personajelor și să vadă singurătatea în care pot aluneca ei înșiși.
Ce direcție îți propui să urmezi pentru următorul tău film?
Los inocentes l-am scris în urmă cu patru ani și a avut premiera în urmă cu nouă luni. E un film intens, întunecat, care te îndeamnă la meditație, la a sta o vreme singur cu gândurile tale. E dur la toate nivelurile. În contextul pandemiei, am simțit că următorul film trebuie să fie mai luminos, mai pozitiv. Los inocentes e un pic descurajant, dar când l-am creat era un alt moment istoric. Apropo de responsabilitate – cred că trebuie să ajutăm societatea să ajungă în niște zone mai pozivite. Următorul meu film trebuie să fie mai plin de speranță.
Los inocentes / Nevinovații
Trailer: https://www.youtube.com/watch?v=rjVAnEOK_BM&t=6s
Regie: Guillermo Benet
Scenariu: Rafa Alberola, Guillermo Benet
Imagine: Giuseppe Truppi
Montaj: Perig Guinamant
Muzică: Troia
Sunet: Roberto Fernández, Óscar Vincentelli
Cu: Pablo Gómez-Pando, Violeta Orgaz, Pilar Bergés, Raúl de la Torre, Susana Abaitua, Olivia Delcán
Producție: Cristina Hergueta, Guillermo Benet, Rafa Alberola și Tasio
Companie producătoare: Vermut Films, Garde și Tasio

Cu ocazia aniversării a 30 de ani de la fondare, Institutul Cervantes a creat Premiul Ñ, o inițiativă care își propune să îi onoreze pe cei care ajută la promovarea limbii și culturii spaniole în lume
Câștigătoarea primei ediții este Barbara Fuchs, profesor la University of California (UCLA), autoarea a numeroase cărți și fondatoarea unui program special dedicat cunoașterii Epocii de Aur spaniole. Barbara Fuchs este profesor de spaniolă și engleză la cunoscuta universitate din Los Angeles; înainte de asta a predat la universitățile din Washington și Pennsylvania. De-a lungul anilor, a câștigat numeroase burse postdoctorale, inclusiv din fundațiile Guggenheim și Andrew W. Mellon. Fuchs este autoarea a numeroase cărți, co-editor al unor lucrări precum „The Golden Age of Spanish Drama” („La edad de oro del teatro español”, 2018) și traducătoare de piese de teatru în limba engleză. A publicat mai multe articole despre literatura și cultura europeană în epoca modernă. A fost editor la „Hispanic Review” (2007-2009), iar din 2017 este editor al „The Comedia in Translation and Performance”.
Alegerea Barbarei Fuchs a fost aprobată în ședința Consiliului de administrație a Institutului Cervantes din data de 19 mai 2021.
Președintele Pedro Sánchez, care a început o călătorie oficială în Statele Unite ale Americii pe 20 iulie, îi va înmâna personal diploma.

Cinematografia spaniolă va fi celebrată la cea de-a 20-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (23 iulie – 1 august 2021) printr-un program amplu, Focus Spania, care va include proiecții și evenimente speciale, întâlniri cu cineaști, masterclass-uri, inițiative de industrie și expoziții. Ca parte a acestui program, Festivalul Internațional de Film de la San Sebastián (SSIFF) devine partener al TIFF și propune o selecție puternică de filme spaniole în Carte blanche: San Sebastián. Printre cele 10 titluri recente alese de selecționerii renumitului festival se numără și comedia care va deschide cea de-a 20-a ediție TIFF vineri 23 iulie, de la 21:00, în Piața Unirii din Cluj-Napoca: Dineu cu vecinii de sus/ The People Upstairs, în regia lui Cesc Gay. Biletele sunt puse în vânzare pe tiff.eventbook.ro.
„Festivalul de la San Sebastián este nu doar unul dintre favoritele mele absolute (un oraș seducător pe malul oceanului, cu o gastronomie de invidiat, o echipă entuziastă și selecție de top), ci și un rezervor inepuizabil de filme pentru selecția TIFF-ului din fiecare an, în special spaniole și latino-americane. Le mulțumesc organizatorilor pentru deschiderea lor în acest parteneriat și îi invit pe spectatori să guste din varietatea de bucate atent alese din meniul lor cinematografic. Vă asigur că The People Upstairs, spumoasa și provocatoarea comedie cu care inaugurăm această ediție aniversară, o să vă deschidă apetitul”, spune directorul artistic TIFF, Mihai Chirilov.
„Suntem mai mult decât încântați de începutul acestei colaborări cu cel mai important festival de film din România. TIFF este locul perfect pentru un showcase al cinematografiei spaniole contemporane, o selecție interesantă de filme, unele proiectate recent în diferite secțiuni ale festivalului nostru. Această selecție reflectă diversitatea cinemaului spaniol și acordă o atenție deosebită tinerilor cineaști, care vor juca un rol esențial în viitorul cinematografiei”, declară Jose Luis Rebordinos, directorul Festivalului Internațional de Film de la San Sebastián.
Selecția de filme propuse reflectă efervescența și diversitatea cinema-ului spaniol. Încă din prima zi a festivalului, cinefilii sunt invitați la o comedie savuroasă în care două cupluri vecine explorează complexitatea relațiilor moderne. Dineu cu vecinii de sus/ Sentimental/ The People Upstairs are cinci nominalizări la Premiile Goya și două vedete spaniole pe afiș: Javier Cámara (Hable con ella, La mala educación, regizate de Pedro Almodóvar, serialele The Young Pope și Narcos) și Belén Cuesta (La casa de papel, Paquita Salas, Parking, în regia lui Tudor Giurgiu).
Carte blanche: San Sebastián aduce un serial de 6 episoade, Riot Police, regizat de Rodrigo Sorogoyen (Trofeul Transilvania 2014 cu Stockholm) și desemnat de publicația El Mundo ,,cel mai bun serial spaniol al acestui an’’. Din cea mai recentă selecție vin și Last Days of Spring (r. Isabel Lamberti), distins cu New Directors Award 2020, o dramă despre realitățile cartierelor sărace din periferia Madridului, Death Knell (r. Imanol Rayo), un thriller despre o familie care descoperă oase umane pe terenul fermei pe care o deține, și Ane Is Missing (r. David Pérez Sañudo), premiat pentru scenariul care explorează procesul de maturizare al unei mame care reușește să își asume acest rol doar după dispariția fiicei sale.
O explozie de culoare și veselie, musicalul My Heart Goes Boom! (r. Nacho Álvarez) invită într-o călătorie muzicală prin Spania anilor ’70, animată de hiturile celebrei Raffaella Carrà. A Thief’s Daughter (r. Belén Funes) i-a adus actriței Greta Fernandez premiul pentru Cea mai bună actriță la San Sebastián cu povestea de viață a unei tinere condamnate la nefericire. În 2018, Journey to a Mother’s Room (r. Celia Rico Clavellino), o dramă intimă despre relația mamă-fiică, a fost premiat cu New Directors Award și Youth Jury Award. Visul regizorului León Siminiani de a face un film despre un jaf devine realitate în Notes For a Heist Film, un captivant documentar experimental despre viața unui celebru escroc spaniol.
Tot de la San Sebastián vine o istorie fascinantă, Arzak since 1897 (r. Asier Altuna), care va face deliciul pasionaților de gastronomie, într-un eveniment special dedicat bucătăriei spaniole, în secțiunea Film Food. Arzak, unul dintre cele mai bune restaurante din lume, e o afacere de familie din orașul San Sebastián ce deține trei stele Michelin de 30 de ani. Acum tatăl, vedeta restaurantului, se retrage, iar fiica lui trebuie să ducă mai departe moștenirea – rafinamentul bucătăriei basce, la cel mai înalt nivel.

——————————————————————

Săptămâna aceasta, Institutul Cervantes din București are bucuria de a găzdui și oferi iubitorilor de muzică un recital de chitară de înaltă ținută artistică în interpretarea binecunoscutului muzician Maxim Belciug.
Evenimentul va avea loc miercuri, 14 iulie, începând cu ora 21.00, în patio – curtea interioară a instituției din Bulevardul Regina Elisabeta numărul 38. Accesul la proiecții se face pe bază de rezervare în scris printr-un email trimis la cultbuc@cervantes.es. Rezervarea locului devine valabilă numai după primirea unei confirmări în scris. Evenimentul se va desfășura cu respectarea tuturor măsurilor menite a preveni răspândirea Covid-19.
Maxim Belciug este unul dintre cei mai apreciați muzicieni autohtoni. Neobosit, implicat în multe proiecte fie ca solist, fie alături de alţi artişti – instrumentişti sau cântăreţi – dintre care mulţi îi datorează afirmarea, Maxim Belciug a reuşit cu discreţie să-şi clădească de-a lungul anilor o solidă reputaţie de promotor al unui tip de act artistic bazat pe sinceritate şi altruism. Îndrăgostit nu doar de chitară, ci mai ales de frumuseţea muzicii ce poate fi împărtăşită cu acest instrument, Maxim Belciug stăruie, de peste 20 de ani, să arate publicului cum se poate declina frumosul pe o chitară.
A cântat mult, în diverse formule camerale, atât în ţară cât şi în străinătate, în Serbia, Ungaria, Polonia, Austria, Franţa, Scandinavia, Italia, Spania, dar cel mai bine se simte în recitalurile solo, atunci când, singur cu chitara sa, poate da frâu liber fanteziei, transformând matematica riguroasă a partiturii în clocot şi pasiune.
PROGRAM:
Două piese populare braziliene – „A casinha pequenina” și „Terezinha de Jesus”
Cântec popular catalan – „El cant dels ocells”
Flamenco tradițional – „Colombianas”
Johann Sebastian Bach – „Aria BWV 1068”
Două tangouri – Julio César Sanders, „Adiós muchachos” și Gerardo Matos Rodríguez, „La cumparsita”
Johann Sebastian Bach – „Preludiu BWV 855”
Flamenco tradițional: „Alegrias por rosas”
José Luis Merlin – „Evocación”
Nino Rota – Tema din „The Godfather”
Cântec popular mexican – „La Bamba”
Cântec popular bolivian – „Llorando se fue” („Lambada”)
Fernando Sor – „Studiu în si minor”
Flamenco tradițional – „Alegrias por medio”
Două piese neoromantice: Günter Fletcher – „Numai pentru tine” și Sergey Teplyakov – „Stele căzătoare”

Institutul Cervantes din Bucureşti reia în această vară seria proiecților de film din EL PATIO – curtea interioară a instituției din Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38.
Primele două evenimente, parte a unei serii tematice intitulate „Cine en español – Retratos de directores / Filme de limba spaniolă – Portrete de regizori”, urmează să aibă loc chiar la începutul săptămânii viitoare, luni (12 iulie) și marți (13 iulie). Este vorba despre două proiecții ale unor filme semnate de cunoscutul regizor chilian Matías Bize, un eveniment realizat cu sprijinul Ambasadei Republicii Chile și în colaborare cu Filmoteca Agentiei Spaniole pentru Cooperarare Internațională si Dezvoltare (AECID).
Descris de criticii de la Cahiers du Cinéma drept „cel mai promiţător regizor din cinematografia chiliană”, Matías Bize este absolvent al Facultății de Cine din Chile. La vârsta de 23 de ani a regizat filmul Sábado (Sâmbătă, 2003), care a avut premiera la „Festivalul Internațional de Film Mannheim-Heidelberg”. Filmul a obținut Premiul „Rainer Werner Fassbinder”. A regizat apoi En la Cama (În pat, 2005). Filmul a câștigat Premiul „Spicul de aur” la Festivalul Internațional de Film din Valladolid, Matías fiind cel mai tânăr regizor care a obținut această distincție. Ulterior, pelicula a primit peste 40 de premii internaționale, fiind distribuit în întreaga lume. În 2007, Bize a regizat la Barcelona Lo Bueno de Llorar (La ce ajută plânsul), peliculă care a avut premiera în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Locarno. Ulterior, a regizat filmul La Vida de los Peces (Viața peștilor, 2010) ce a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, câștigător al Premiului Goya pentru cel mai bun film hispano-american. Cinci ani mai târziu a regizat La Memoria del Agua (Memoria apei), o pelicula avându-i în rolurile principale pe Benjamín Vicuña și Elena Anaya, cu premiera la Festivalul Internațional de Film de la Veneția. Cel mai recent film care poartă semnătura sa este pelicula dominicană En tu Piel (În pielea ta, 2019), prezentat în premieră la TIFF – Festivalul Internațional de Film Transilvania.
Luni, 12 iunie, de la ora 21.30, iubitorii de film din capitală vor putea viziona cu acces gratuit filmul La Memoria del agua / Memoria apei (2015, 85 minute), peliculă cu două nominalizări la Premiile Forqué: pentru fotografie și pentru cel mai bun rol principal (Elena Anaya). Filmul spune povestea unei tinere perechi care traversează momente de cumpănă după moartea fiului lor. Durerea imensă le-a fracturat viața și, în ciuda faptului că se iubesc foarte mult, nu pot depăși această imensă pierdere. Filmul ne face să participăm la construcția subtilă a noilor lor vieți și să le observăm încercările de a uita cum decurgea relația lor de cuplu anterior pierderii fiului.
Marți, 13 iulie, de la aceeași oră, în PATIO – curtea interioară a Institutului Cervantes din București va fi proiectat filmul La vida de los peces / Viața peștilor (2010, 85 minute), propunerea statului Chile pentru Oscar în 2011, recompensat cu Premiul Goya pentru cel mai bun film latino-american în 2010.
În La vida de los peces / Viața peștilor, Matías Bize ne oferă o poveste dramatică în timp real, cu Blanca Lewin în rol concentrat, actriţa care a mai jucat în filmele lui, în Sabado şi En La Cama. Andres trăiește de zece ani în Germania. Se întoarce în Chile pentru a-și încheia socotelile cu trecutul înainte de a se stabili pentru totdeauna la Berlin. În timpul vizitei, ajunge la aniversarea unui prieten unde redescoperă lumea pe care a lăsat-o în urmă, inclusiv pe femeia pe care o iubește de atâta vreme, Beatriz. Regăsirea i-ar putea schimba viața pentru totdeauna.
Ambele filme vor fi proiectate în spaniolă, cu traducere în limba engleză. Accesul la proiecții se face pe bază de rezervare în scris printr-un email trimis la cultbuc@cervantes.es
Rezervarea locului devine valabilă numai după primirea unei confirmări în scris.
Evenimentul se va desfășura cu respectatrea tuturor măsurite menite a preveni răspândirea Covid-19.
După proiecțiile de luna aceasta, următorul eveniment va avea loc pe data de 16 august.
În afară de Matías Bize, pe lista regizorilor prezentati se mai află nume precum Victor Erice, David Trueba, Patricia Ferreira sau Chus Gutierrez.

Pe parcursul lunii iulie, Institutul Cervantes, în colaborare cu distribuitorul de filme Marvin & Wayne, va transmite, pe canalul de Vimeo al Institutului, opt producții variate a opt cineaști care oferă o perspectivă extrem de personală în ciclul Te iubesc nebunește. Serie de scurtmetraje LGTBI+, un titlu care face trimite la celebrul cântec al Las Grecas din anii 70.
Toate filmele vor fi disponibile pe canalul de Vimeo al Institutului Cervantes timp de 48 de ore, începând cu ora 21:00 din ziua programată.
Scurtmetrajele care fac parte din acest ciclu ne oferă povești personale despre identitatea de gen, povesti care se petrec în Chile, Columbia, Argentina și Spania, și sunt reflecții, mărturii și portrete ce îndreaptă atenția către realități subreprezentate în cinematografie – și, s-ar putea spune, în toate formele de manifestare artistică.
La nivel formal, varietatea propunerilor cinematografuce este remaracabilă, de la experiment – în cazul SNAP – până la documentar ca exercițiu arheologic (Una dedicatoria a lo bestia) sau portretizări de personaje delicate și afectuoase, care însă nu ignoră realitatea dură (Alma sau Víctor XX).
Sunt scurtmetraje curajoase, exerciții de rezistență și revoltă ale personajelor feminine din centrul de deținuți, în Una dedicatoria a lo bestia. Asemenea celebrei melodii Te estoy amando locamente, care exprima o dorință pe care o parte – asemenea multor și multora înaintea lor și ulterior – nu au putut niciodată să o manifeste altfel decât în tăcere, aceste scurtmetraje rup tăcerea cu propuneri vibrante, proaspete și pline de vigoare artistică și umană.
Ce puncte de reper ai putea găsi când nu există nici o oglindă aproape în care să te privești? Asta ar putea gândi María Helena, arestată pentru stilul său vestimentar în perioada franchistă, în Una dedicatoria a lo bestia, al colectivului Nucbeade; la fel Gilda, ultimul travestit din cartierul chinezesc în Barcelona (Cantando en las azoteas de Enric Ribes); sau Alicia, cunoscută ca fotografă, dar necunoscută ca militantă feministă și pentru drepturile LGBTI+ (El cuerpo de la mujer sin sombra de Tamara García Iglesias).
Este un omagiu adus acestor deschizătoare de drumuri în care azi ne reflectăm. Avansăm câteva generații, până în prezent, când ne confruntăm cu alte obstacole, precum permanenta luptă împotriva HIV (Después también de Carla Simón); sau iubirile imposibile cărora le întoarcem spatele (Su de Laia Foguet), ajungem la tranziția de gen, ca în Alma de Santiago León și Víctor XX de Ian de la Rosa, și întâlnim forța noilor generații – ca în Snap de Ananké Pereira și Felipe Elgueta – care s-au apropiat cu istețime de această oglindă și acum deschid noi drumuri.

Două ateliere surpriză, de educație vizuală și muzicală în limba spaniolă, îi așteaptă pe copii și adolescenții care au urmat cursuri la Institutul Cervantes din București. Cele două ateliere, plănuite pentru 19, respectiv 26 iunie, reprezintă un cadou de sfârșit de curs academic dedicat tuturor celor care au continuat să studieze limba spaniolă la cunoscuta instituție din Bulevardul Regina Elisabeta.
„Unul dintre lucrurile pe care le așteptam cu toții cu nerăbdare, după această perioadă extrem de tensionată și solicitantă a pandemiei, a fost să ne bucurăm din nou de artă, de evenimente, de întâlniri. Prin cursurile și activitățile noastre online de până acum, ne-am dorit să păstrăm o legătură cât mai strânsă cu iubitorii de limbă și cultură spaniolă și suntem bucuroși că am putut astfel să comunicăm și să continuăm să împărtășim o pasiune comună. Acum, că a venit în sfârșit momentul relaxarii unui numar mare de restrictii, ce mod mai frumos de a celebra o bine meritată întoarcere la normalitate decât printr-o invitație de a cunoaște, într-un cadru inedit, o parte din pictura și muzica din spațiul hispanic? Dăruim aceste două ateliere ca o formă de celebrare a frumosului și a libertății”, a declarat Jorge Jiménez-Zumalacárregui, directorul Institutului Cervantes din București.
ARTE VIZUALE: PICTORI SPANIOLI CU CLARA DURÁN
Aceste ateliere educative au scopul de a prezenta artiștii emblematici spanioli ai secolului XX: Pablo Picasso, Joan Miró și Salvador Dalí. Obiectivul acestor ateliere este de a învăța limba spaniolă atât prin intermediul culturii, cât și al noțiunilor și tehnicilor artistice într-o atmosferă creativă și imaginativă. Copii vor folosi creioane cerate și acuarele pe hârtie.
Clara Durán este o artistă spaniolă care locuiește și lucrează în prezent în București. A absolvit Arte Frumoase (Universitatea Complutense Madrid) cu studii la Universitatea Loyola din Chicago și a obținut diploma de master în Arte Vizuale (Universitatea de Arte din Londra). A primit mai multe burse și premii, iar lucrările sale au fost expuse la Madrid, Sevilla, Chicago, Londra, Norvegia, Évora și București.
RITMURI LATINE: PERCUȚIE CU FABIÁN SÁNCHEZ
Ateliere ne vor prezenta într-o manieră simplă și didactică instrumente din America Latină precum chajchas, chacarera și San Juanito. Vom începe cu o scurtă descriere a instrumentelor, materialul din care sunt realizate și importanța acestora în groove. Ulterior, fiecare participant va experimenta folosind elemente din viața de zi cu zi, descoperind sunetele și posibilitățile și se va juca și va interacționa cu ceilalți stabilind cu aceștia o conexiune prin ritm.
Fabián Sánchez este un artist columbian care locuiește și lucrează în prezent în București. A fost membru al Școlii de Artă „Circociudad” și director artistic și producător în cadrul Organizației Mentanegra Musical (Columbia), Krash Espectaculos (Columbia), Jime Orozco’s Folk Ballet (Columbia), El Candado Theater (Argentina), Vizu Producciones (Ecuador).