Blog del Instituto Cervantes de Bucarest

Institutul Cervantes din București lansează, în luna decembrie, campania „Loteria” gândurilor bune. Având subtitlul „Marea extragere” de speranțe reînnoite și gânduri bune pentru 2021, inițiativa își propune să readucă speranța și optimismul în viețile oamenilor.  

La finalul unui an atipic, care ne regăsește pe cei mai mulți dintre noi speriați, obosiți, dar și nerăbdători să ne întoarcem la viețile noastre, echipa Institutului Cervantes consideră că este nevoie, mai mult ca niciodată, de întărirea legăturilor cu toți cei care, de 25 de ani neîntrerupți, urmăresc activitatea cunoscutei instituții din Bulevardul Elisabeta nr. 38. 

În cadrul campaniei „Loteria” gândurilor bune, toți cei care urmăresc activitatea din social media a Institutului Cervantes din București sunt invitați să vizioneze, zilnic, până pe 24 decembrie, câte un mesaj video încurajator de la echipă și de la o serie de colaboratorii din acest an ai Institutului. 

„Acum, când ne apropiem de pragul unui nou an, care sperăm să fie mai prietenos cu noi, am dori să încheiem această perioadă reînnoind recunoștința și bucuria noastră că am fost împreună, că am traversat aceste luni în care nu am uitat de puterea vindecătoare a artei, a culturii, a educației”, a declarat Jorge Jiménez-Zumalacárregui, directorul Institutului Cervantes din București. 

La baza ideii de „loterie” a gândurilor bune stă cel mai important eveniment social al lunii decembrie din Spania: marea Loterie de Crăciun. La Lotería de Navidad este cea de-a doua cea mai longevivă loterie din lume, datând din 1812, un eveniment care a supraviețuit atât Războiului Civil Spaniol, cât și regimului lui Franco. Loteria Crăciunului este o tradiție pe care mulți spanioli o păstrează încă din copilărie, pentru că este un eveniment frumos, care înseamnă așteptare plină de emoții și euforie, dar mai ales bucuria de a dărui și de a fi împreună. 

Spre deosebire de Loteria de Crăciun, unde există o sumă finită de norocoși, la „Loteria” gândurilor bune toți cei care aleg să urmărească mesajele din social media pregătite de echipa Institutului Cervantes din București sunt câștigători.  

În anii ’90 toată lumea care avea un televizor în casă știa cel puțin câteva propoziții în limba spaniolă, datorită serialelor latino-americane care rulau în acea perioadă. Astăzi avem acces la o gamă mult mai mare de seriale variate, de la drame la reality TV. Am făcut pentru voi o selecție de 5 seriale în limba spaniolă pe care le puteți vedea pe Netflix:

LA CASA DE PAPEL / FABRICA DE BANI
Serial extrem de popular în acest moment, „La casa del Papel” / „Fabrica de bani” urmărește un grup de spărgători care se unesc pentru a pune la cale cel mai îndrăzneț jaf din istoria Spaniei. Pe măsură ce planurile lor inițiale se strică, relațiile și loialitatea le sunt testate în acest thriller psihologic.

LAS CHICAS DEL CABLE / CENTRALISTELE
Serialul urmărește destinul a patru femei care lucrează pentru o companie de cablu în anii ’20, un timp turbulent al vechilor tradiții care se confruntă cu noul. Seria este filmată în capitala Spaniei, Madrid, în diferite locații din oraș.

VALERIA / VALERIA
Valeria este o scriitoare care a ajuns la un blocaj atât în scris, cât și în relația cu soțul ei. Își găsește consolare în cele trei prietene ale sale Carmen, Lola și Nerea, împreună cu care trece printr-un vârtej de emoții, prietenie, gelozie, infidelitate, îndoieli, secrete, muncă, griji, bucurii și vise despre viitor.

INGOBERNABLE / INGOBERNABLE
Având-o în rolul principal pe Kate del Castillo ca primă doamnă a Mexicului, „Ingobernable” începe atunci când lumea ei este complet răsturnată odată cu acuzația că și-a asasinat soțul. Ea trebuie să-și găsească drumul în afara vieții sale cu bogăție și putere, să-și dovedească nevinovăția și să desfacă rețeaua de corupție care cuprinde președinția mexicană.

SIEMPRE BRUJA / VEȘNIC VRĂJITOARE
Personajul principal al seriei este o vrăjitoare afro-columbiană care călătorește în timp. „Siempre Bruja” / „Veșnic vrăjitoare” amestecă mijloacele unui serial istoric cu răsturnări de situație moderne. Carmen, o sclavă care trăiește în secolul al XVII-lea, este condamnată să fie arsă pe rug după ce proprietarii ei descoperă că ea și fiul lor sunt îndrăgostiți. Este salvată, totuși, atunci când un vrăjitor bătrân îi oferă șansa de a sări în timp într-un loc în care nimeni nu crede în vrăjitoare.

Spre deosebire de manuale și videoclipuri, un podcast poate fi ascultat în timp ce te afli în mașină, la cumpărături, când plimbi câinele sau pregătești masa. Nu trebuie să stai nemișcat sau să te uiți într-un ecran, fie acesta un telefon, tabletă sau computer.
Podcasturile pentru învățarea limbii spaniole sunt utile pentru:
• pronunției cuvintelor
• îmbunătățirea vocabularului
• practicarea abilităților de ascultare
• învățarea spaniolei din mers
Podcasturile recomandate sunt realizate de vorbitori nativi, cu pronunția și accentul spaniol autentice. Majoritatea au câteva instrumente vizuale care le însoțesc, disponibile online, dacă îți dorești să aprofundezi: transcrieri ale episoadelor, fișe de lucru sau teste. Unele dintre resursele vizuale sunt gratuite, altele necesită doar un cont gratuit sau actualizat.
Cele 5 podcast-uri de învățare a limbii spaniole:

# SPANISHPOD101
SpanishPod101 este conceput pentru toate nivelurile de cursanți de spaniolă, de la începători la intermediari și avansați. Are, de asemenea, un amestec de diferite tipuri de pronunție ale limbii spaniole: din Mexic, Peru, Costa Rica și Spania. Acest lucru este important, deoarece există unele diferențe majore în cuvintele și expresiile spaniole între regiuni și țări specifice.
SpanishPod101 vine cu multe instrumente online la care ai acces doar cu un cont gratuit. Pe măsură ce înveți limba, poți trece la un cont plătit, care îți oferă acces la audio bonus, PDF-uri și cărți electronice.
Pentru început, însă, găsești peste 50 de episoade gratuite în toate aplicațiile de podcast. După ce îți creezi contul, cel mai simplu mod de a accesa celelalte sute de episoade este să descarci aplicația Innovative Language (compania care produce SpanishPod101).

# THE UNLIMITED SPANISH PODCAST
Acest podcast este destinat celor care cunosc deja limba spaniolă la nivel de începători și vizează nivelul de vorbitori intermediari. Gazda, Oscar Pellus, vorbește doar în spaniolă, dar într-un ritm destul de ușor de urmărit. Fiecare episod are o temă, iar naratorul le prezintă celor interesați vocabularul și referințele culturale care îi ajută să înțeleagă mai bine limba. Întregul episod este realizat într-un mod foarte relaxat, iar dacă cineva nu înțelege un fragment anume poate descărca și parcurge transcrierea de pe site-ul lor.

# Notes In Spanish
Acest podcast este găzduit de doi soți, Ben și Marina. El este vorbitor nativ de engleză din Marea Britanie, iar ea este vorbitoare de spaniolă nativă din Madrid. S-au întâlnit atunci când el învăța spaniola și au decis să creeze un podcast pentru a-i ajuta pe alții să învețe spaniola.
Podcastul are episoade pentru cursanți de toate nivelurile: începători, intermediari și avansați. Episoadele din fiecare nivel includ o temă interesantă, o conversație între Ben și Marina în engleză și apoi o conversație între ei în spaniolă.
Marina îl corectează adesea pe Ben și îi explică atunci când folosește în mod incorect un cuvânt sau o frază. Această dinamică între ei este cu adevărat utilă: te face să simți că greșeala este o parte din procesul de a învăța.

# HOY HABLAMOS
Acest podcast lansează episoade noi în fiecare săptămână încă din 2017. Are peste 900 de episoade gratuite! Gazda, Roi, este din Spania, vorbește clar și într-un ritm perfect pentru un cursant spaniol intermediar.
Durata medie a episodului este de doar 10 minute, ceea ce este ideal pentru a lucra puțin câte puțin în fiecare zi. Subiectele episodului sunt complet diferite, așa că nu te vei plictisi niciodată.

# NEWS IN SLOW SPANISH
Dacă nu înțelegi ce spun vorbitorii nativi de spaniolă, atunci acesta este podcastul pentru tine. News In Slow Spanish este un scurt buletin de știri vorbit în întregime în spaniolă, dar într-un ritm foarte lent.
Podcastul oferă, deopotrivă, episoade pentru cursanții intermediari și pentru cei avansați în studiul limbii spaniole. Episoadele gratuite sunt scurte, dar sunt minunate pentru persoanele care nu au mult timp. Cei interesați pot să își procure un abonament plătit pentru episoadele mai lungi.
Transcrierile pentru fiecare episod sunt disponibile online, iar site-ul lor web oferă câteva resurse gratuite excelente și instrumente interactive.

Sursă materialului: https://podcastmaniac.com/

Profitând de acest mic respiro pe care îl avem acum, în timpul pandemiei Covid-19, am dori să vă mulțumim tuturor pentru fidelitatea voastră și pentru sprijinul pe care ni l-ați arătat în aceste timpuri dificile pe care le-am trăit și încă le trăim.

Noi, echipa Institutului Cervantes din București, dorim să ne alăturăm efortului de solidaritate și responsabilitate, din partea noastră, a tuturor, pentru a controla și, astfel, a îndepărta pericolul contagierii.

Am făcut tot ce ne-a stat în putere pentru a continua să fim uniți, prin efortul și dedicarea noastră de a menține calitatea cursurilor online cu prezență și de a face ca oferta noastră culturală să ajungă la voi toți. Reacția voastră a fost impresionantă și către voi se îndreaptă mulțumirile noastre.

Dar nu ne oprim aici. Continuăm cu pregătirea noii sesiuni de cursuri academice și cu noul sezon cultural. Ne-am angajat să respectăm siguranța și curățenia în spațiile noastre, adoptând măsurile de protecție și prevenție recomandate de autorități.

Vom pograma cursuri prezențiale, dacă nu va exista nicio dispoziție legală împotriva acestei decizii. Cursurile se vor desfășura cu un număr redus de cursanți (între 5 și 7 la fiecare curs), cu respectarea recomandărilor legale de protecție. În același timp, vom continua să oferim și cursuri online, întrucât a fost o opțiune care s-a dovedit de succes și suntem siguri că și pe viitor va constitui o opțiune atractivă pentru mulți dintre voi.

De asemenea, vom organiza și o serie de activități culturale prezențiale, cu respectarea criteriilor de distanțare și cu garanții maxime. Pentru luna iulie, avem programat un ciclu de proiecții de filme peruane, în curtea Institutului, și câteva degustări de vinuri.

Vă așteptăm cu drag pe toți! Ca și până acum, și pe viitor veți găsi la noi un spațiu care valorifică limba și cultura spaniolă și ibero-americană.

După luni întregi de proiecte desfășurate exclusive online, în iulie, Institutul Cervantes din București, în parteneriat și prin amabilitatea Ambasadei Republicii Peru la București, cu sprijinul Hotel Cișmigiu, le propune iubitorilor de cultură din capitală primele evenimente în aer liber.

Este vorba despre o serie de proiecții de filme peruane, subtitrate în limba engleză, care vor rula în EL PATIO, curtea interioară a Institutului, din Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38. Accesul la evenimente este liber, în limita locurilor disponibile (maximum 40 de locuri), și se obține printr-un e-mail transmis către cultbuc@cervantes.es. Rezervarea devine valabilă numai dacă solicitantul a primit în scris o confirmare a disponibilității de locuri și instrucțiuni privind accesul si măsurile de protecție.

Cele trei pelicule care vor rula timp de trei seri în EL PATIO, curtea interioară a Institutului Cervantes din București, cu începere de la ora 21.30, sunt reprezentative pentru cinematografia peruană contemporană, în același timp drame psihologice care merg în profunzimea și în nuanțele trăsăturilor de caracter, dar și drame sociale, ce analizează impactul pe care politicul și economicul îl au asupra vieții personale. Trei filme care invită la a privi dincolo de aparențe.

Program:

• 08.07 – DELICIOSA FRUTA SECA / FRUCTE USCATE DELICIOASE / Peru / 2017 / 82 min. / dramă

• 15.07 – SIETE SEMILLAS / ȘAPTE SEMINȚE / Peru / 2016 / 1:35 min. / dramă

• 22.07 – LA ÚLTIMA TARDE / ULTIMA DUPĂ-AMIAZĂ / Peru, Columbia / 2016 / 81 min. / dramă

DELICIOSA FRUTA SECA / FRUCTE USCATE DELICIOASE, în regia Anei Caridad Sanchez, cu Claudia Dammert, Hugo Vasquez, Mauricio Fernandini, a fost lansat în cadrul Festivalului de Film Peruan de la Paris în 2017, este un film care își propune să fie „un strigăt de libertate, de fericire și de încurajare pentru acele femei care și-au amânat visurile din cauza rutinei, un omagiu adus dansului marinera, femeii și câștigării libertății”.

Marialicia, o casnică din înalta societate din Trujillo, descoperă că viața minunată de familie pe care credea că o are nu există. Dezamăgită de faptul că a trăit o minciună întreaga viață, decide să o pornească de la zero. La cei 65 de ani ai săi, Marialicia își permite, în sfârșit, să își trăiască viața așa cum își dorește ea. Se mută într-un cartier nou și își valorifică talentele, precum prepararea de prăjturi cu fructe uscate pe care înainte le gătea prietenelor și pe care acum le vinde în magazinele din cartier. În noul mediu în care trăiește, Marialicia descoperă culori și sunete noi, precum și pasiuni care îi schimbă radical viața: este fascinantă de un dans popular peruan, marinera, urmează cursuri la o școală de dans, unde cunoaște femei cu povești extraordinare, care o ajută să își schimbe total viziunea asupra vieții.

Premii:

• Premiul Le Soleil Tounant pentru cel mai bun lungmetraj la categoria ficțiune, în cadrul Festivalului de Film Peruan de la Paris, 2017
• Premiul pentru cel mai bun film în cadrul Festivalului de Film Peruan de la Paris, 2017

SIETE SEMILLAS / ȘAPTE SEMINȚE, în regia lui Daniel Rodríguez Risco, cu Carlos Alcántara, Javier Cámara, Federico Luppi, spune povestea lui Ignacio (Carlos Alcántara), un om de afaceri aflat la vârsta de mijloc, căruia pare că nu-i lipsește nimic. Este directorul unei mari fabrici de textile, are o soție frumoasă (Gianella Neyra), care este fiica proprietarului afacerii (Federico Luppi), au un fiu și locuiesc într-un penthouse cu piscină. Dar totul este o aparență: soția lui este deranjată de faptul că Ignacio pune munca pe primul loc, pentru fiul lui este un străin, afacerea este în criză, partenerii se dovedesc a fi lipsiți de scrupule. Este momentul pentru Ignacio să pornească într-o redescoperire de sine și de recuperare a ceea ce este important în viața lui.

LA ÚLTIMA TARDE / ULTIMA DUPĂ-AMIAZĂ, în regia lui Joel Calero, cu Katerina D’Onofrio și Lucho Cáceres.

Laura, o tânără din înalta societate din Lima, îl cunoaște în Cuzco pe Ramón, un universitar afiliat mișcării de stânga. Se îndrăgostesc și se alătură Sendero Luminoso (Partidul Comunist peruan), luptând împotriva guvernului. După o vreme, cei doi se despart în circumstanțe stranii. Peste douăzeci de ani, se reîntâlnesc pentru a finaliza divorțul, ocazie cu care vor putea, în sfârșit, discuta despre tot ceea ce i-a îndepărtat unul de celălalt, într-o călătorie plină de emoție pe drumul amintirilor.

Premii:

• Premiul pentru Cea mai bună actriță și Cel mai bun scenariu la Festivalul de Film Gramado, 2017
• Premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de Film Latino-american din Lima, 2016
• Premiul publicului pentru Joel Calero, la Festivalul de Film Latino-american din Lima, 2016
• Nominalizare la Festivalul de Film Mar del Plata pentru cel mai bun film latino-american, 2016

Cuvântul meu preferat din limba română? «A dezmierda».

„Nu știu dacă a omologat cineva această categorie, dar Silvana este «genul care vorbește». Parcurgem programa vorbind. Mult. Cu toții. Eu, de exemplu, nu știu când și cum am început să vorbesc dezinhibat spaniolă, pornind de îndemnul «Hai, povestește-mi ceva!». Și râdem mult la ore, e o profesoară extraordinară!”, asta ne-a mărturisit un cursant de-ai Silvanei Cerdà Găbăroi. Trebuie să mărturisim, în apărarea noastră, că am apelat la unul dintre cursanții săi, încercând să îl convingem să ne povestească ce se întâmplă așa de amuzant la cursurile ei, după ce Silvana însăși ne-a refuzat, avertizându-ne că astfel de informații se încadrează la categoria „secret profesional”. Este posibil, dar nu suntem siguri, ca toate aceste informații să explice și cuvântul preferat al Silvanei din limba română: „a dezmierda”.

Silvana Cerdà Găbăroi s-a alăturat echipei Institutului Cervantes de la București în 2009. Este absolventă de Filologie a Universității din Barcelona. Iubește fotografia, îi place să facă documentare istorică și, mai ales, dolce far niente, după cum ne-a declarat. La București îi place (sau îi displace, nu ne-am lămurit pe deplin J ) „eclectismul arhitectonic”.

Am rugat-o pe Silvana să ne indice un obicei românesc care o uimește. „Poate că urarea «să vă trăiască» atunci când este vorba despre un copil sau un animăluț”, ne-a mărturisit. Și, pentru că tot veni vorba despre animăluțe, Silvana iubește pisicile.

Bucureștiul îmi oferă multe bucurii

„Cursanții îmi spun ‘Pilar’, copiii care urmează cursuri la Institutul Cervantes obișnuiesc să mă numească ‘doamna’, iar elevii de la King’s Oak School îmi spun ‘Miss Veiga’. S-ar părea că am mai multe personalități”, mărturiseste amuzată Pilar Veiga Grandal, profesoara de limba spaniolă la Institutul Cervantes din București de 17 ani, absolventă de Filologie a Universități Santiago de Compostela.

Indiferent de numărul sau de „arhitectura” lor, toate aceste personalități au un singur cuvânt românesc preferat – „lalele” -, precum și o serie de pasiuni comune: artele (filmul, pictura, muzica, literatura), lucrul manual de orice tip, animalele, grădinăritul, statul la soare și plimbarile.

Întrebată ce anume îi place la orașul care a adoptat-o de 17 ani, Pilar ne-a declarat că iubește experiențele pe care le-a trăit aici timp de aproape două decenii:

„În acest moment al vieții mele, cred că importante nu sunt atât locurile, cât experiențele vitale pe care ți le oferă un spațiu. Din acest punct de vedere, Bucureștiul mi-a oferit și îmi oferă multe bucurii. Dar, concret, în București îmi plac parcurile și terasele pe timp de vară și nu îmi plac agitația și poluarea. De aceea mă bucur că locuiesc departe de centru”. Totuși, completează Pilar, „sunt multe aspecte ale vieții bucureștene care îmi sunt străine. Pe unele le-am îmbrățișat, dar față de unele există o barieră culturală. Să folosesc lactate în mâncare, de exemplu. Eu sunt din Galicia și în bucătăria noastră tradițională lactatele se folosesc doar pentru desert. Așa că pentru mine mămăliga cu brânză este de neconceput pe post de prânz sau cină”.

Deși sediul Institutului din Bulevardul Regina Elisabeta 38 este închis, pe Pilar o puteți întâlni online, unde așteaptă să înceapă o nouă serie de cursuri cu cei care își doresc să învețe limba spaniolă: „Nu vă lăsați descurajați de Covid-19! Continuați-vă proiectele, eu așa fac!”. Și, dacă vreți și proiecte în plus, Pilar are un pont: „ În curtea noastră, o pisică a fătat cinci pui și în vreo șase săptămâni vor fi suficient de mari pentru a fi dați spre adopție. Dacă cineva dorește unul, să îmi scrie pe adresa mpveigag@cervantes.es)”.

Eram încă un copil când am ajuns aici. 

Anul acesta, Rafael Pisot serbează majoratul în echipa Institutului Cervantes din București. Între timp, a devenit doctor în Filologie al Universității din Salamanca, a publicat câteva volume dedicate învățării limbii spaniole și a tradus din Ana Blandiana și Mateiu Caragiale, dar asta nu a schimbat cu nimic relațiile dintre el și elevii săi, care îl strigă în continuare pe numele cel mic (real sau alintat): „Rafa”, „Rafael”, „Falafel”.

Pentru că este cel mai vechi membru al echipei de profesori de la Cervantes, l-am rugat să ne povestească o întâmplare amuzantă de la cursuri, iar Rafael a acceptat. Iat-o:

„Într-o zi de august, stăteam liniștit acasă, când, deodată, mă sună de la Institut, să vin repede, că se prezentaseră 18 candidați pentru un test de nivel. August. 18 persoane. O nebunie curată. Am sărit pe bicicletă și am pornit în goană spre Institut, am ajuns și, tot în goană, i-am poftit pe toți cei care mă așteptau într-o sală de curs. Le-am lăsat timpul necesar pentru partea scrisă și, pe urmă, unul câte unul, au trecut la proba orală. Când am ajuns la cea de-a treia persoană, i-am pus întrebările de rigoare. Între altele, și de ce voia să învețe spaniola. Iar răspunsul, în română, a fost «Eu, să învăț? Întrebați-o pe Roxana». «Cum adică?”, am zis eu. «Întrebați-o pe Roxana», mi-a repetat ea. Nu mai pricepeam nimic. «Poți să-mi spui, te rog, cine e Roxana?» Și atunci ea mi-a dat un răspuns de neuitat: «Roxana e prietena mea. Eu sunt aici doar pentru că am venit să o susțin la examen, dar dumneavoastră m-ați introdus hotărât în sală, la testul de nivel, fără să întrebați…» Și azi îmi aduc aminte ce figură avea. :)”

Rafael își adoră cei trei copii. Iubește parcurile, literatura și măslinele, iar la București îi plac mai ales parcurile și casele cu aer de palat seniorial. În general, în România îl amuză ceea ce el numește „o practică relativ curioasă”, aceea că poți să alegi numărul de înmatriculare al mașinii: „În doar trei litere încap multă poezie și prozodie”. 

Parking spune povestea lui Adrian, un poet din Sângeorz-Băi ajuns în Córdoba, unde este paznic de noapte într-un parc auto. Povestea are la bază romanul Apropierea al lui Marin Mălaicu-Hondrari, inspirat din anii petrecuți de autor în Córdoba. Cartea a fost publicată în 2010 la Editura Cartea Românească, tradusă în Spania în 2015, cu titlul Cercanías (Ediciones Traspies), de Elena Borrás, iar autorul ei a fost coscenarist al filmului Parking, care îi are în distribuție pe Mihai Smarandache (Adrian), Belén Cuesta (María), Ariadna Gil (Mercedes) și Luis Bermejo (Rafael). Parking a beneficiat de o receptare entuziastă din partea criticii spaniole, recent au apărut o serie de cronici și interviuri pe marginea filmului, fiind realizat inclusiv un material pe TVE, televiziunea publică spaniolă. Am stat de vorbă cu Tudor Giurgiu despre experiența sa de filmare pentru prima oară în afara României, despre provocările și surprizele întâmpinate, despre afinitățile sale cu Spania, dar și despre ce a însemnat să aibă în distribuție nume mari ale cinematografiei spaniole, precum Belén Cuesta, Ariadna Gil și Luis Bermejo.

E prima oară când faci un film în afara României. Care e legătura ta afectivă cu Spania? Te-ai gândit de dinainte, din timpul vacanțelor tale sau la festivalurile la care mergi în Spania, să filmezi în acele locuri?

Nu m-am gândit deloc, înainte de Parking aveam mai degrabă amintiri de turist. E drept că eram fascinat de sud, de Andaluzia, de Córdoba în special, dar nu mi-am imaginat vreodată că aveam să filmez cândva acolo. Tot ce văzusem era strict partea aceea turistică, nu ajunsesem în locurile pe care le știu acum, pe care le știu localnicii. Niciodată nu mi-am pus problema că o să filmez într-o altă țară, dar viața te duce cumva fără să știi într-o direcție. Totul s-a întâmplat datorită cărții lui Marin, dacă nu aș fi citit-o, dacă nu m-aș fi gândit cum să o adaptez pentru ecran, nu ajungeam aici, deci e pură întâmplare.

Cât de mult ți-a deschis Marin gustul pentru literatura spaniolă, curiozitatea de a cunoaște Spania în profunzime?

Datorită lui am ajuns să cunosc scriitori precum Roberto Bolaño, să o descopăr de Alejandra Pizarnik, m-a reapropiat de poezie în general, i-am citit sau recitit pe Wisława Szymborska, Angela Marinescu, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop. A fost o întâlnire providențială, pentru că este genul de întâlnire care te face un om mai curios, mai dornic de a ști lucruri care ies din sfera ta de preocupări zilnice. Când eram în Córdoba, la filmări, în zilele libere, am descoperit un anticariat special, unde am găsit o carte a unui poet local, Edmundo de Ory. Mi-a plăcut poezia lui și am folosit-o și în film, într-o secvență intimă între Adrian și Maria, când el îi scrie ei ceva pe spate, sunt versurile unei poezii de Ory. Sunt convins că mulți spanioli nu știu de acest poet. Fie numai și pentru asta, a fost o întâlnire specială cu Marin.

Ai marcat această întâlnire specială și prin a-l transforma pe Marin în personaj în film, în scena petrecerii.

Este atât de mult povestea lui în film, încât am simțit nevoia să îl aduc și fizic în film, nu să rămână doar la nivelul faptului că personajul este un alter-ego al lui. Până să ajungem să lucrăm la scenariu, am povestit mult și mi-am dat seama că lăsase multe lucruri interesante în afara cărții. De multe ori îi reproșam asta, cred că este ceva tipic scriitorilor, dar într-un fel înțeleg, pentru că e o poveste atât de personală, încât la un moment dat apare probabil frica de expunere. Cumva am ajuns să intru în viața lui, desigur cu delicatețe și grijă, și am luat multe lucruri din poveștile lui reale de viață pentru film.

Prin ce stadii de evoluție a trecut scenariul?

La început era, evident, destul de aproape de carte, o narațiune povestită pe două voci, vocea lui Adrian și cea a lui Myriam. Am căzut de comun acord de la început să renunțăm la unghiul de vedere al scriitorilor, prietenii lui Marin din grup. Dar, chiar și așa, narațiunea devenea foarte complexă și aceste două voci care se auzeau mi se păreau că dau senzația de confuzie. Ușor, ușor, am tot sacrificat din carte și am ajuns la o poveste de dragoste, povestea lui de emigrant, de om care stă acolo și e singur. M-a urmărit însă tot timpul teama că poate este insuficient material epic pentru film, care este despre un anti-erou care nu vrea să facă nimic. E dificil să faci filme despre personaje care nu au o lipsă majoră, care nu sunt luptători. Acest lucru mi-a creat multe insomnii, pentru că eram obișnuit cu un alt tip de construct, un traseu diferit al personajului principal. Frica aceasta m-a făcut să îi spun lui Marin că trebuie să adăugăm și un fir epic, care era oricum deja schițat în carte. Tot cartea m-a dus în a vedea ce se întâmplă când personajul nostru e prins în niște situații de viață și de moarte, care poate țin de un alt plot, de filme de acțiune.

Filmul abordează inedit experiența emigrantului, un aspect încă problematic pentru noi – personajul principal fiind văzut un doar prin prisma greutăților adaptării la noul mediu, ci și prin întreg mecanismul de emoții, temeri, nesiguranțe. Este un film cu o puternică tentă psihologică. Cum ai dorit să fie văzută imaginea celui care este nevoit să-și părăsească țara și să înceapă de la zero într-un loc nou?

Nu mi-am propus să demontez stereotipuri, dar mi-a fost limpede, de când Marin mi-a spus că a fost un emigrant atipic, că el nu s-a dus acolo să facă bani ca mulți alții, că e cu totul altă poveste. Riscul e, așa cum am primit comentarii, ca filmul să nu atingă niște probleme sociale grave. Dar nu despre asta e vorba. La început, am filmat niște scene, care apoi au căzut la montaj, inspirate din realitățile comunității de români, cu viața lor de acolo, Marin își amintea de un sat, unde culegea măsline într-o livadă, un loc cu foarte mulți români… Dar mi-am dat seama că trăgeau prea mult filmul în altă direcție și am hotărât să epurăm structura și să ajungem la esență. Pentru cine vrea să vadă și să înțeleagă, sunt suficient de limpezi dificultățile de adaptare ale personajului principal, cât de complicat era în anii respectivi să muncești, nu aveai contract etc. Nu am vrut să transform filmul într-o saga de acest tip, consider că sunt suficiente filme care vorbesc foarte bine despre condiția emigrantului. Nu avea sens să apară încă unul la fel.

Este interesant că Adrian nu e prezentat în opoziție cu celelalte personaje, practic toți patru sunt niște marginali și, plasându-i la același nivel, filmul practic arată că ne unesc mult mai multe lucruri decât ne despart.

La acest aspect am ajuns târziu, nu l-am avut în minte de la bun început, dar pe măsură ce scriam și ne apropiam de filmare, mi-era limpede asta și mă îndrăgostisem mult de celelalte personaje. Mi-am dat seama că povestea se leagă mai bine cu acești patru oameni în criză, patru destine marginale, care se adapă precum caii în acel parking ca la un sfârșit de lume.

Cum te-ai simțit ca regizor român lucrând în Spania?

Când am făcut castingul și am văzut că sunt interesați mulți actori spanioli importanți, am simțit că era o curiozitate de a lucra cu un român, probabil pentru faptul că cinema-ul românesc are o cotă bună în Spania. Când am ajuns la filmare, e ca la orice tabără, în primele două, trei zile, oamenii se cunosc, îți dai seama cine știe meserie, cine nu. Români eram eu, operatorul, încă un băiat la cameră, producătorul și, în rest, spanioli. Am simțit cumva că ne evaluează, să-și dea seama dacă, de fapt, au parteneri, dacă e un film în care depui acel extra 10%, dacă merită. S-a creat o legătură foarte frumoasă, nu am avut nici o clipă senzația că sunt într-o țară străină, m-am simțit perfect. Am înțeles și de ce românii sunt atrași de sudul Spaniei și au găsit ușor de lucru acolo, suntem foarte asemănători, inclusiv la glume. N-am avut nici un sentiment de alienare.

Ai filmat în locul în care s-a născut flamenco-ul, și totuși muzica – un element extrem de important în Parking, ea practic îi aduce împreună pe Adrian și María – merge într-o altă direcție, a jazzului, a experimentalului.

Având în minte cartea lui Marin, primul impuls a fost flamenco, m-am dus chiar la Nopțile Albe de Flamenco din Córdoba, mi-am cumpărat CD-uri, am început să studiez genul, culmea e că am și filmat într-un weekend o scenă pe fond de flamenco – în niște taverne din Córdoba, am cunoscut niște țigani fabuloși care aveau un grup, doi bărbați premiați la niște concursuri naționale de flamenco și două dansatoare. Mi-a plăcut de ei, i-am adus într-o noapte la filmare, când filmam niște vise ale lui Adrian în rulotă, când se gândește la tatăl lui. La montaj, precum multe alte lucruri care au picat, au căzut și cele din zona de flamenco. Producătorii spanioli m-au sfătuit să evit această zonă, spunându-mi că toți străinii care vin să filmeze aici se opresc la flamenco. E un loc comun, cum e probabil la noi Dracula. E bine că am rămas cât am putut de mult în parking, escapadele turistice au fost foarte rare, căci nu aceea este Spania pe care am vrut să o aduc pe ecran.

Belén Cuesta, Ariadna Gil, Luis Bermejo sunt nume importante ale cinematografiei spaniole. Cum a fost interacțiunea dintre ei și Mihai Smarandache?

Mihai a intrat în film foarte târziu, când o parte din celelalte personaje erau deja stabilite, el având cam o lună timp de pregătire, să învețe limba. Are o dexteritate extraordinară la învățat limbi străine, am văzut asta și în teatru. Învățase și un anume tip de accent, care trebuia să sune mai prost la început și apoi să evolueze. Un articol dintr-un ziar din Spania chiar îl lăuda pe Mihai, remarcând că spaniola lui seamănă cu a jucătorilor de fotbal din Est, care vin și fac furori în La Liga și care vorbesc uneori mai bine decât spaniolii. În timpul lucrului, a ajutat foarte mult faptul că toți patru au experiență de teatru serioasă, e ceva ce creează un anume de tip de relație de lucru între actori, care cred că este importantă pentru că duce la un nivel de comunicare și de lucru cu partenerul, care ține de rigoarea muncii în teatru. S-au înțeles impecabil, s-au apropiat de Mihai, au fost foarte atașați de el. Mihai a fost puțin timorat la început, pentru că lucra cu actori mari, în special cu Ariadna, a fost impresionat de precizia, de exactitatea ei, de faptul că nu avea nici o notă distonantă. A fost cumva miraculos felul în care s-a creat legătura între ei, chimia dintre ei este evidentă.

Emma Suárez, Antonio de la Torre au fost printre actorii dornici să facă parte din distribuție. Te așteptai la un astfel de interes?

Nu-mi imaginam că actori atât de mari ar fi putut fi în distribuție. Interesat a fost și un alt actor important în Spania, Paco Tous, care a jucat în La Casa de papel, tot pentru rolul făcut de Luis Bermejo. Pe Antonio îl aveam în vedere încă de când l-am văzut în Caníbal (r: Manuel Martín Cuenca), pe care noi l-am coprodus, dar era foarte greu să stabilim un program cu el, căci lucra foarte mult. Când ajung la un nivel de recunoaștere, mai ales pe piața spaniolă, actorii lucrează intensiv.

Și în echipa tehnică ai avut parte de colaborarea cu nume importante, Fernando García (costume, La Isla Minima) și Julio de la Rosa (muzică, El hombre de las mil caras, La isla mínima). De asemenea, cei de la machiaj au lucrat la Game of Thrones. Cum a fost experiența de lucru cu ei?

Producătorul spaniol a avut un rol important în alegerea echipei, mi-am dat seama ce important este să lucrezi cu cineva care cunoaște locul. Cei de la costume mi-au dat ideea să o vopsim pe Belén blondă, ea nu mai fusese blondă în nici un alt film, la muzică tot ezitam, nici eu un știam ce-mi doream, în nici un caz nu-mi doream o construcție sonoră foarte elaborată, voiam ceva minimal, și atunci producătorul mi l-a recomandat pe Julio, nu știam dacă ni-l permitem, dar până la urmă a intrat în echipă. Tot procesul a fost foarte interesant, a fost o experiență extraordinară în acești doi ani în care am fost mult departe de casă și am trăit într-o bulă.

Care au fost cele mai neașteptate, surprinzătoare întâmplări din timpul filmărilor?

Cel mai simpatic și în același timp cel mai cumplit a fost începutul filmărilor, pe care le-am tot amânat până în toamnă. Eu eram îngrijorat de scenele cu La noche de San Juan din Candás, care este în nord și vremea este mai friguroasă. Le tot spuneam producătorilor să începem, însă, din diverse motive, inclusiv financiare, am ajuns să filmăm la mijloc spre final de septembrie și evident că vremea s-a stricat fix cu două zile înainte de filmări. Dar actorii trebuiau să se comporte ca și cum era vară, frumos. A fost foarte dur. Erau și primele zile de filmare, nu ne știam bine cu echipa, filmam pe plajă, noaptea, bătea vântul, a început să plouă, erau 6-7 grade, actorii trebuiau să joace bine, le clănțăneau dinții, le dădeau gheață în gură să nu facă aburi, s-a stricat camera… Prima noapte a fost cumplită, iar a doua, când eram pe plajă, filmam o scenă cu dialog, din nou nu mergea o cameră, nu avansam, se făcuse foarte târziu. La un moment dat, spre 3 dimineața, am văzut că marea vine spre noi și ne-am dat seama că nimeni nu luase în calcul mareea. Ne tot mutam, căutam alte stânci, încercam să filmăm cât mai repede să nu ne ia apa pe sus. I-am băgat și în apă, am avut dubluri, cascadori. Am plecat de acolo convins că trebuie să refilmăm. Am început filmul cu moralul foarte jos, dar, până la urmă, din montaj, a ieșit bine.

Scenele pe timp de noapte sunt predominante. Cât de dificil a fost procesul?

După ce am terminat filmul și l-am arătat, mi-am dat seama că am omis faptul că în cinematografele din România lămpile sunt proaste sau că, dacă proiectezi filmul în aer liber, noaptea foarte rar proiecționiștii nimeresc nivelul negrului și al contrastului bun, încât de nu știu câte ori filmul s-a proiectat fie prea în beznă, fie în culori lăptoase, fără contrast. Dar ideea a fost de la început să îl filmăm pe timp de noapte, e un film nocturn care trebuia să fie o poezie a nopții, cu acel spațiu plin de fiare și vechituri, cu toată acea mizerie, dar pe care nu o vezi noaptea, când capătă o notă specială. A fost un pariu estetic.

Petrecând mai mult timp în Spania, ce locuri și lucruri ai descoperit, dincolo de cele evidente, turistice?

Am descoperit nordul, Asturia, unde nu fusesem, e foarte frumos, diferit de sud, oricând m-aș întoarce. Am descoperit niște fructe de mare superbe, percebes, am și filmat o secvență în care Belén și Mihai mâncau percebes, dar a picat la montaj. Am mers înspre Almería și în prospecții, am descoperit o zonă unde nu fusesem, dar care mi se pare spectaculoasă, inclusiv ca potențial cinematografic, am mers în zone cu vii, plantații de măslini, am stat de vorbă cu mulți români, i-am văzut muncind. Am observat stilul de viață, în special în sud, unde pauza de prânz este sfântă, un loc diferit de al nostru. Am văzut și locuri noi, dar am descoperit și un fel de a fi care mie mi-a plăcut foarte mult. Am început să înțeleg de ce pe vremuri mulți englezi cumpărau proprietăți acolo, mi se pare un loc foarte frumos să-ți faci o retragere subtilă și înceată din lume, e perfect. Sunt și mai curios să descopăr zone din Spania unde nu am fost, iar filmul m-a ajutat să fac multe descoperiri.

Mergi mult la festivaluri de film în Spania, ce nume noi, interesante ai descoperit acolo și cât de mult regăsim aceste nume în selecția TIFF de-a lungul anilor?

L-am descoperit pe Aranoa, am văzut filme indie spaniole, Gordos, Primos, filmele lui Arévalo. Am ajuns să cumpărăm pentru distribuție și La isla minima, o să ieșim în toamnă cu filmul lui Sorogoyen, Madre. E o cinematografie care ne place nouă la TIFF, îmi place și mie, și lui Mihai Chirilov, au fost niște intersecții foarte speciale. După experiența cu Parking, mă gândeam că, de fapt, atât de mult mi-a plăcut să lucrez cu actorii, încât oricând i-aș lua din nou în alte proiecte. Mi-am dat seama că bariera lingvistică există, dar nu este imposibil de trecut. Deși nu am scris niciodată special pentru un actor, pentru Ariadna m-aș gândi la o poveste, dacă aș avea ocazia.

Recent, au apărut o serie de cronici favorabile în presa spaniolă. Ce anume din film crezi că a rezonat cu sensibilitatea publicului spaniol?

Până la aceste critici, vedeam filmul ca pe un hibrid ciudat, al nimănui cumva, un film românesc, dar cu poveste spaniolă, vorbită în spaniolă, mă gândeam că publicul român nu se va regăsi în ea, nefiind ceva din universul nostru imediat de preocupări. În plus, o poveste despre un poet. La fel, în Spania mi se părea că nu o să intereseze, personajul fiind un român cu o istorie și cu o poveste de viață diferite de cele cu care sunt ei obișnuiți. Dar uite că m-am înșelat. Cineva scria că e un film făcut ca de un spaniol, dar despre o lume a marginalilor, mici povești de viață din periferii, pe care ei nu prea au văzut-o în cinemaul lor. M-au bucurat curiozitatea lor, faptul că au văzut o latură diferită a emigrantului, imaginea lui nefiind construită cu pedala pe același tip de realism pe care l-au făcut alții mult mai bine înainte, și special am evitat zona aceasta. Cei care sunt mai aproape de poezie, de lumea asta impregnată de magie, fantastică pe care am vrut să o redau, au apreciat și nivelul acesta.

Cu ce gânduri ați venit la București în 2019?

Am venit plin de curiozitate, eram curios să văd cum s-a schimbat România. Curios să văd cum urma să se schimbe viața mea când aveam să lucrez și să locuiesc aici, nu ca atunci când vizitam România ca turist. Și cu iluzia de a revedea prieteni și pe oamenii din Institut și cu perspectiva noului proiect pe urma să îl desfășor.

Cu cărțile căror scriitori români ați reușit să vă familiarizați înainte de venirea în România?

Îmi amintesc două titluri: Patul lui Procust de Camil Petrescu și Jurnalul lui Mihail Sebastian. Iar trilogia Orbitor a lui Mircea Cărtărescu e următoarea pe listă, cu prima ocazie cu care voi ajunge din nou la Madrid.

Cum s-a modificat perspectiva inițială cu privire la București și români după sosirea în România?

A trecut prea puțin timp ca să pot emite o părere concludentă. Am observat schimbări, orașul e mult mai plin de viață, dar e adevărat că mă așteptam la ceva mai multă grijă pentru patrimoniul arhitectonic care de fiecare dată m-a surprins și m-a fascinat.

Sosirea dumneavoastră la București a debutat, în spațiul public, cu un proiect de rebranding, spuneați că aveți planuri mari pentru acest an. Cum s-au reconfigurat ele, după „blocarea” tuturor consumatorilor de cultură în case? 

Bun, acum nu a fost un rebranding, ci o împrospătare a imaginii corporative. Aveam nevoie de o schimbare în spațiile în care ne întâmpinăm cursanții și vizitatorii în general. Ceva care să dea viață acestui loc și să reflecte, într-o viziune proaspătă, actuală, legătura dintre Spania și România, din perspectiva unui artist român.

Acestea fiind spuse și confruntați cu pandemia, ceea ce am făcut a fost să ne adaptăm lumii virtuale încercând să păstrăm spiritul de apropiere și să utilizăm toate resursele online mai cu seamă pentru a ajunge și la publicul din afara Bucureștiului.

Cât de mult credeți în puterea mediului online de a ajuta la dezvoltarea proiectelor culturale?

Cred în puterea acestui mediu de a disemina și propaga felurite proiecte, nu doar culturale, online-ul fiind un mijloc la îndemâna tuturor, un numitor comun.

Cum ați cataloga interesul publicului român cu privire la cultura spaniolă, în comparație cu interesul publicului din Paris sau celelalte spații culturale pe care le cunoașteți profesional?

Instituto Cervantes funcționează de mai bine de 25 la București și rămâne un punct de referință culturală în oraș. Ceea ce ne propunem și înțeleg că trebuie să continuăm să facem este să aducem publicului din București și celui din țară tot ceea ce reprezintă și a reprezentat Spania, potențialul ei de cultură-punte, fiind cea care a dat o limbă maternă vorbită ca nici o alta într-o mulțime de țări. În plus, este o cultură care are un continuator extrem de important în America Latină. Dacă la asta adăugăm faptul că în Spania trăiesc și lucrează mai bine de un milion de români, cred că este evident că există interes pentru limba și cultura noastră. Și, deși România și Spania se află la extremitățile continentului, avem foarte multe afinități, similarități de caracter.

Comparând cu locurile unde am lucrat în trecut, sigur că există nuanțe, care derivă din contextul istoric sau geografic de apropiere – Paris sau München. În celelalte, un interes care provine dintr-o dorință reciprocă de cunoaștere – Cairo sau Atena. Trebuie să vă spun că cele cinci centre în care am lucrat sunt cele mai vechi centre ale rețelei noastre.

Un profesionist din sfera culturală spaniolă (editor, arhitect, pictor, manager cultural, scriitor etc.) pe care v-ați bucura să îl puteți aduce la București.

În viitorul apropiat, adică în următoarele luni, cred că va fi imposibil, dar încercăm să păstrăm pe agendă ceea ce aveam deja prevăzut: Javier Cercas, Dolores Redondo, Felipao…

Dar mi-ar mai plăcea să-i putem aduce pe Lorenzo Padura, Peridis, autori de roman noir  [Carmen Mola, Berna González Harbour…], pe muzicienii Mauricio Sotelo, Rafael Aguirre.

Credeți sincer în succesul cursurilor de limbă în sistem online? Cum credeți că va afecta acest eventual succes sistemul clasic de învățare, cel în format offline?

Să crezi asta este o opțiune pentru foarte mulți oameni, dar depinde de ceea ce oferi și cum oferi. Anul acesta rețeaua Institutelor Cervantes va trage multe învățăminte din această situatie și sper că vom ști cum să folosim această experiență.

Recomandări de lectură, din lista cărților preferate.

Dacă e să fac sugestii și recomandări, mi-ar plăcea ca cititorii români să descopere autori de roman polițist, roman noir, autori clasici ca, de pildă, Manuel Vázquez Montalbán și pe unii mai noi, cum ar fi cei pe care i-am menționat anterior.

Ce carte semnată de un autor de limba spaniolă v-ar plăcea să fie tradusă în viitor în limba română?

Ne gândim să realizăm o antologie din poezia lui Mario Benedetti în colaborare cu Ambasada Uruguay, cu prilejul centenarului scriitorului. O foarte bună opțiune.

Playlist-ul pentru o zi de carantină.

Am gusturi destul de eclectice. Am să enumăr câteva dintre cele pe care le-am ales și pentru lista noastră de carantină în Spotify: Lobo hombre en París [La Unión], Buena Vista Social Club, Sade, Anthony and the Johnsons, ultimele patru lieduri de Strauss cântate de Jessy Norman.

Filme spaniole cu care ați fugi pe o insulă pustie.

Asta e o întrebare care nu-mi place pentru că niciodată nu știu ce să răspund.

Pe insulă aș lua cu mine o ființă, dacă ar fi posibil omenească. Dar pus să aleg între ciocan și nicovală, aș spune: Remando al viento de Gonzalo Suárez, Lucía y el sexo de Medem, El mar y el tiempo de Fernán Gómez, unul dintre fílmele lui Almodovar.

De la 1 septembrie 2019, Institutul Cervantes din Bucureşti are un nou director. Jorge Jiménez-Zumalacárregui a absolvit Facultatatea de Drept la Universitatea Complutense de Madrid, până în 2004 fiind avocat în exercițiu în cadrul Ilustrului Barou din Madrid, cu experiență pe probleme de drept corporativ, civil (în special în domeniul imobiliar) și de familie. Din 2004, a fost administrator (în sistemul cervantin aceasta fiind a doua funcție ca importanţă după cea de director) la centrele Cervantes din Cairo, Paris, Atena și München. În cele șase luni de când este director în București, a reușit să ofere o nouă imagine a Institutului, mai modernă, mai deschisă. Pe lângă participările numeroase la evenimentele de top culturale în toamna lui 2019 – Les Films de Cannes à Bucarest, Festivalul Internațional de Film de Dans, Animest, Pelicula, Ziua Europeană a Limbilor –, organizarea de expoziții prin care publicul bucureștean a putut să cunoască cele mai noi manifestări artistice din Spania (de pildă, expoziția Formele sufletului: limbă și inimă, ce a reunit 14 dintre cei mai reprezentativi artiști spanioli contemporani), organizarea întâlnirii cu unul dintre cei mai de succes scriitori contemporani spanioli, Maria Dueñas, cel mai recent eveniment organizat, pe 3 februarie, este o dovadă a intenției de schimbare a imaginii Institutului – la propriu și la figurat: cele trei picturi murale realizate de artistul Alexandru Ciubotariu (Pisica Pătrată) au dat culoare și viață clădirii situate pe bulevardul Regina Elisabeta nr. 38.