Blog del Instituto Cervantes de Bucarest

Spania este țara unde a început drumul către literatură al lui Marin Mălaicu-Hondrari: acolo și-a scris primele cărți și i-a descoperit pe marii autori care i-au marcat scrisul. L-am rugat pe Marin Mălaicu-Hondrari, astăzi, unul dintre cei mai apreciați și mai îndrăgiți scriitori români contemporani și un excelent traducător de limba spaniolă, să ne poveștească cum s-a îndrăgostit el de Spania.

Urmează o frumoasă declarație de dragoste.

Am început să îndrăgesc Spania târând după mine, de la un măslin la altul prin noroi, prin ierburile ude sau peste bolovani, plasa tot mai plină cu măsline, tot mai grea. Apoi am îndrăgit Spania când am spălat zeci de mașini al căror interior îmi spunea multe despre proprietarii lor. Am fost paznic peste o mie de nopți într-un parc de mașini la mâna a doua și locuiam într-o rulotă. Am vorbit despre Spania la cules de struguri, cu emigranți columbieni, ecuadorieni, polonezi, români, dar și cu marchiza Xandra Gamazo de Hohenlohe-Langenburg, amestecând migas ore în șir cu Rafael Ayuso Escobar, participând la botellones sau smulgând buruieni de pe proprietățile bogătașilor din Santa Rosa. Spania e ca o iubită capricioasă: te exasperează uneori, dar cu atât o iubești mai mult. Parafrazându-l pe puștiul Leoló, din filmul cu același nume, aș spune că Spania e prea frumoasă ca să fie doar a spaniolilor. Visez să îmi petrec bătrânețile în Córdoba, Andaluzia, să locuiesc tot într-o rulotă și să fiu angajatul unei primării mici, dintr-un sătuc vecin, să fac pe activistul cultural și să le vorbesc sătenilor despre Enrique Vila-Matas și Liviu Rebreanu.

Introducerea vocii, a sunetului a schimbat din temelii lumea cinematografiei, apărată de caracterul universal imaginii. Introducerea sunetului a adus cu sine nesiguranța diversității într-o lume în care industriile lucrau la uniformizarea ei.

Într-o zi la sfârșitul toamnei 1930, într-o fermă de 0,9 km pătrați, mai sus de Cahuenga Pass, Hollywood, California, la apus, s-au adunat câteva zeci de persoane pentru a se ocupa de scenografie, decor, lumini și echipamente ce încă nu se răciseră, lăsate așa de echipa condusă de Tod Browning, care filma, pe timp de zi, versiunea în engleză din Dracula. Noaptea, la Universal City Studios, începea filmarea pentru versiunea în limba spaniolă. Un faimos critic de film scria că Shakespeare îi ceda noaptea lui Cervantes.

Carlos Villarías, născut în Córdoba pe 7 iulie 1892, îl juca pe contele Dracula și era unul din cei doi membri ai echipei „cervantine” cărora li se permitea să asiste la filmarea „shakespeariană”: așa era prevăzut în contract. Celălalt era George Melford, regizorul lui Dracula „cervantin”, care nu cunoștea limba interpreților din cealaltă versiune. Producătorii de la Universal doreau ca vampirul său nocturn să se ghideze după gesturile și atitudinea vampirului diurn, maghiarul Bela Lugosi.

Filmarea a durat 22 de nopți și a costat 66.069,35 dolari. Versiunea în engleză a beneficiat de 22 de zile, iar costurile au ajuns la 441.984 dolari. Dracula spaniol dura 104 minute, cu 29 de minute mai mult decât versiunea în engleză. Critica a apreciat, într-un elogiu discret că nu se simțea că durează mai mult. Avanpremiera a avut loc în ianuarie 1931, în timp ce Browning încă refăcea planurile de filmare a lui Dracula în enlgeză.

„Filmul lui George Melford, în întregul său, este mult mai bun decât cel al lui Browning și este clar influențat de Nosferatu al lui Murnau”, scria criticul și scenaristul Michael Ferguson. George Melford a știut să tranforme ceea ce părea un dezavantaj într-o oportunitate:  vedea ceea ce filma cealaltă echipă ziua înainte de filmările de noapte. Datorită spiritului său de observație, a putut să corecteze anumite greșeli, să îmbunătățească unghiul de filmare și a integrat scene din poveste ignorate de Browning.

Un cronicar a observat că în Dracula nocturn (inclusiv în timpul filmărilor) exista un melanj de accente, în funcție de naționalitatea actorilor și a echipei tehnice (Mexic, Argentina, Spania, Chile…) și descria acest mix lingvistic drept straniu. A avut mult succes în Mexic și în țările de limbă spaniolă. Pe 7 noiembrie 1931, spectatorii veniți la Teatro Duque de Rivas în Córdoba au fost primii spanioli care l-au văzut și auzit pe Dracula concetățeanului lor, Carlos Villarías. Versiunea matinală și cea de noapte erau o reflexie a diversității culturilor către care se adresa cinematograful, care acum avea voce.

Dar destinul lui Dracula spaniol, al lui Melford, a fost același ca al lui Dracula maghiar sau al contelui Orlok al lui Murnau. Odată intrați în epoca sunetului în cinematografie, Universal l-a făcut uitat, la fel ca și alte filme realizate în spaniolă și în alte limbi. Copia din Dracula, în spaniolă, a rămas uitată în arhivele Universal. Marea majoritate a filmelor realizate în spaniolă, la Hollywood, în prima perioadă a cinemaului sonor, au avut un final trist, dispărând atunci când industria a descoperit că era mai rentabil să recurgă la dublaj sau subtirare.

În 1977, American Film Institute a dorit să facă, la MOMA, o retrospectivă Universal și atunci s-a descoperit că Dracula, versiunea în spaniolă, nu fusese păstrată în condiții optime, în arhivele Universal, a treia rolă de film fiind stricată. Abia în 1989, David Skal, autorul cărții Hollywood Gothic, s-a dus în Havana, auzind că acolo s-ar putea să se fi păstrat o copie la Filmoteca Institutului Cubanez de Arte și Industrie Cinematografică. Copia a fost restaurată și proiectată la festivalurile de la Gijón și Sitges, în 1991. Iar în 1992, a fost proiectată chiar în ziua când avea loc premiera filmului Dracula al lui Fracis Ford Coppola.

Absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine (secţia Franceză-Spaniolă), Alina Cantacuzino este coordonatoarea Departamentului cultural al Institutului, din 1997. Pentru publicul românesc interesat de subiectele din sfera culturală ale Institutului Cervantes din București, ea reprezintă „constanta”. Cele câteva sute de evenimente pe care le-a coordonat de-a lungul anilor au deschis publicului ușa către o lume bogată, surprinzătoare, fascinantă, la care altfel nu ar fi avut acces. Pentru Alina, ziua de lucru se termină doar atunci când s-a asigurat că următorul eveniment programat a primit toate aprobările. Face asta de mai bine de două decenii.

Când te-ai alăturat echipei Institutului Cervantes din București?

Într-o zi însorită și caldă de mai, în 1997. Sediul Institutului se afla atunci într-o casă frumoasă de pe strada Paris, la doi pași de piața Quito, un loc în care ne-am simțit foarte bine timp de mai mulți ani.

Cum ai ajuns aici?

Lucram alături, la Ambasada Braziliei în România, care se afla peste gard, ca să zic așa. Am văzut anunțul pentru un post de secretar administrativ și… gata. A fost simpatie reciprocă, pare-se.

Ai putea aproxima cam la câte evenimente Cervantes ai pus umărul?

Să tot fie câteva sute. Au fost ani când aveam, mai mici sau mai mari, și câte trei evenimente pe săptămână.

Trei întâlniri de suflet.

Dintre colegii români, un om extraordinar, doamna Svetlana Marinescu, care a fost ca un fel de coloană vertebrală a Institutului, de la crearea lui, în 1993, până acum câțiva ani când ne-a părăsit. Filolog, un model de profesionalism, de o căldură umană și de un devotament față de ambele culturi, spaniola și română, în slujba cărora s-a pus cu modestie, cu discreție și cu multă știință de carte și pasiune.

Dintre invitații spanioli, apreape că n-aș ști ce să aleg, n-aș vrea să nedreptățesc pe cineva… L-aș numi pe poetul Juan Carlos Suñén, care ne-a vizitat de două ori, în calitate de poet și de critic literar, fondatorul și directorul Escuela de Letras de la Madrid, instituție care și-a închis porțile la sfârșitul anilor 2000 din rațiuni de criză economică, apoi pe Fernando Leon de Aranoa, pe care am avut bucuria să-l însoțesc la TIFF, la una dintre primele ediții ale festivalului, și pe Clara Duran, o tânără artistă spaniolă care lucrează și trăiește la București, un om foarte frumos și special.

Ceva care te contrariază în munca ta.

Aș vrea să înțeleg de ce ziua de lucru nu mai are douăzeci și cinci de ore… Serios acum: nu mă contrariază nimic, dar mă muncește și mă motivează gândul că oamenii care vin, la orice eveniment am organiza, fie el modest sau de amploare, își rup o oră sau două din timpul lor, iar timpul e foarte prețios, ne aleg pe noi, uneori în pofida altor lucruri poate mai interesante, și e chiar o datorie de onoare să facem în așa fel încât să fie un timp realmente câștigat, un timp neirosit, o sămânță firavă de drag de lumea hispanică pe care am sădit-o și care ar fi frumos să crească…

Un cuvânt spaniol care îți place.

Ensimismarse – a se cufunda în sine însuși, a se retrage în sine

O mâncare spaniolă care fie îți place, fie te pune pe gînduri.

Până să călătoresc prima oară în Spania, n-am avut dimensiunea exactă a diferenței de sens dintre „tapas” și „pintxos”.

Mari scriitori de limbă spaniolă pe care te-ai bucura să îi vezi traduși în limba română.

Foarte subiectiv: Juan Benet (Spania), Alejandra Pizarnik (Argentina), Julio Ramón Ribeyro (Peru), Mario Benedetti (Uruguay).

Muzică pe „coordonate” hispanice.

Mi-e greu să răspund la asta… Există niște tangouri vechi, apoi există voci speciale tip Chavela Vargas sau Violeta Parra sau Mercedes Sosa. Îmi plac mult-mult sonoritățile galiciană și asturiană, de pildă…

Să zicem că ești Dumnezeul Culturii pentru o zi: evenimentul ideal.

Nu mă pot pune în această închipuire, nici măcar pentru o clipă, darămite pentru o zi. Evenimentul ideal este acela care îmi permite, zi de zi, să văd că cei care au fost în sală (participanți sau asistenți) ies surâzând și multumiți. Ce mi-ar plăcea să putem organiza: orice poate pune în legătură și crea punți între profesioniștii din cultura din Spania și spațiul de expresie hispanică cu profesioniștii din cultura română.

Născută în 1930, Carmen Balcells a fost una dintre cele mai importante agente literare ale tuturor timpurilor și un personaj-cheie în ceea ce numim „boom-ul literaturii sud-americane”. Un cititor pasionat, cu o intuiție extraordinară, Carmen Balcells a fost nu doar un profesionist desăvârșit, ci și un adevărat prieten al scriitorilor, pe care i-a sprijinit întotdeauna în a-și urma calea și a-și fructifica talentul. Un vizionar, un om înaintea timpului său.

Recunoscută astăzi drept una dintre cele mai influente figuri din lumea publishingului de carte internațional, Carmen Balcells, cea care l-a descoperit pe Gabriel García Márquez, a învățat meserie, în primii ani, chiar de la Vintilă Horia, pentru care Balcells a lucrat în regim part-time la agenția literară ACER, pe care scriitorul de origine română o deținea în anii ’50. Cum Vintilă Horia s-a mutat ulterior la Paris, Balcells a decis, în 1956, să-și înființeze propria agenție, bucurându-se, în anii ’60-’70, de momentul providențial al boomului literaturii din spațiul Americii Latine. A devenit astfel un liant între Spania, America Latină și restul lumii, ajutând în acest mod o întreagă generație de scriitori să-și găsească cititorii, în mod special pe cei de limbă engleză.

Lista autorilor pe care i-a reprezentat este impresionantă, începând cu Luis Goytisolo și ajungând la Pablo Neruda, Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Camilo José Cela, Juan Carlos Onetti, Alfredo Bryce Echenique, Juan Marsé, Eduardo Mendoza, Isabel Allende, Rosa Montero.

Provenită dintr-o familie modestă, fiind cea mai mare dintre cei patru copii, Carmen Balcells a ajuns să fie, pentru o întreagă generație de scriitori, Mamá Grande, așa cum a numit-o Gabriel García Márquez, care a și transformat-o în personaj literar într-una dintre poveștile sale. Fidelă ca o mamă față de copiii săi, Carmen Balcells era, așa cum ea însăși se descria, implacabilă atunci când era vorba negocia pentru scriitorii săi. Balcells n-a fost niciodată doar o simplă agentă pentru autorii ei. Ea a reușit să schimbe nu numai regulile după care jucau editorii de limbă spaniolă în anii ’60-’70, negociind avansuri considerabil mai mari pentru ei, termene fixe de plată și ajutându-i pe scriitori să-și păstreze proprietatea în ceea ce privește drepturile de traducere, ci a modificat şi fragmente din vieţile personale ale propriilor autori, fiindu-le adesea confidentă, plătindu-le chiria sau facturile la dentist, îi ajuta să găsească școli bune pentru copiii lor, le organiza petreceri aniversare acestora, îi împrumuta cu bani.

Una dintre mărturii vine chiar de la laureatul Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2010, peruanul Mario Vargas Llosa: „La sfîrșitul anilor ’60, predam literatura la King’s College, în Londra. La un moment dat, Carmen a aterizat în casa mea și mi-a ordonat: «Renunță imediat la predat! Tu trebuie să te dedici scrisului!». I-am răspuns că, având soție și doi copii, acestă decizie excentrică ar putea să ne transforme în muritori de foame. M-a întrebat cât câștig din predat. Primeam echivalentul a cinci sute de dolari. «Ți-i dau eu, începând de la sfârșitul acestei luni. Pleacă de la Londra și mută-te la Barcelona, e mai ieftin!» Am ascultat-o, deja descoperisem, ca mai toți editorii, că era inutil să încerci să reziști edictelor trasate de Carmen, și n-am regretat, pentru că, printre altele, cei cinci ani cât am trăit la Barcelona au fost cei mai fericiți ani din viață” (Mario Vargas Llosa, în El País, 2010).

În 2010, Guvernul spaniol a cumpărat mare parte din arhiva agenției, cam vreo 2000 de cutii imense, pentru suma de trei milioane de euro, pentru a pune materialele la dispoziția publicului, reușind astfel să valorifice o perioadă impresionantă din istoria publishingului de carte spaniol al secolului al XX-lea.

„N-am vrut niciodată să fiu musai importantă”, a mărturisit cândva Balcells. „Pe timpul lui Franco, când femeile nu puteau deschide un cont în bancă fără semnătura tatălui sau a soțului, eu mi-am dorit să fiu independentă, să fiu propria mea stăpână, într-o perioadă în care femeile fără o educație solidă, sau fără o familie bogată care să le susțină nu puteau decide în ceea ce privește viitorul lor”. 

Aceasta este Carmen Balcells, o figură mitică, despre care se spun legende pe ambele maluri ale Atlanticului, cea mai des invocată poveste fiind dialogul dintre ea și „Gabo” [Gabriel García Márquez], la telefon:

— Carmen, tu mă iubești?

— Cum să-ţi răspund la întrebarea asta când reprezinți o treime din încasările mele?