Interviu cu regizorul Guillermo BENET

El 17 de agosto de 2021 en Cultură por acantacuzinoc | Sin comentarios

„Am vrut să fac un film mai degrabă umanist decât unul politic”

de Silvia Dumitrache

În cadrul „Focus Spania” la Festivalul Internațional de Film Transilvania, regizorul Guillermo Benet și-a prezentat lungmetrajul său de debut, Los inocentes/Nevinovații, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Sevilla în 2020. Un thriller intens, multifațetat despre șase tineri a căror viață se va schimba definitiv după o noapte tragică, ce se soldează cu moartea accidentală a unui polițist venit să oprească o petrecere. Filmul este construit ca un puzzle din șase părți, fiecare reprezentând perspectiva fiecăruia dintre cele șase personaje asupra evenimentelor. Los inocentes vorbește despre vină și asumare, prietenie și neputință, fără a da verdicte sau lecții moralizatoare.

Guillermo Benet (n. 1984, Madrid) a absolvit comunicare audiovizuală la UCM și scenaristică la Escuela de Cine y Audiovisual de la Comunidad de Madrid (ECAM). În 2013 a pus bazele casei de producție Vermut, alături de Rafa Alberola, remarcându-se la nivel internațional cu scurtmetraje precum Pueblo, Septiembre, Les vimos reír y creímos que era de felicidad, Los inocentes și Arenal. A scris și regizat scurtmetrajele Kisses, Les vimos reír y creímos que era de felicidad și Está amaneciendo. În 2018, scurtmetrajul său Los Inocentes a câștigat Premiul pentru cel mai bun film și cel mai bun scenariu în cadrul Semana del corto de la Comunidad de Madrid. În prezent, face parte din echipa de scenariști ai serialului ¿Hablas miedo?, produs de La Sonora pentru Amazon.

Pentru primul tău lungmetraj ai ales formula unui thriller polițist atipic, dincolo de clasica rețetă „Cine e vinovatul?”. Cum ai ajuns la această formulă?

Într-o anume măsură, a fost o decizie instinctivă. Am fost extrem de impresionat de filmul Ciutat morta [n.r., documentar regizat de Xavier Artigas and Xapo Ortega, despre patru oameni acuzați că ar fi agresat un polițist, în controversatul caz „4 Februarie”], m-a făcut să văd o față foarte dură a realității și am devenit curios cum un grup de oameni pot ține un secret pe care nicioadă nu îl dezvălui, am dorit să înțeleg cum se creează acest jurământ al tăcerii. Așa am ajuns la temă. Apoi am studiat cum oamenii de generația mea, din mediul meu se pot purta într-o situație asemănătoare. Îmi place să reflectez mult asupra tehnicii cinematografice și narative, pe care le văd stâns legate. Voiam să iau anumite decizii narative și formale, și, puțin câte puțin, dezvoltând povestea și personajele, pot spune că deciziile au venit firesc. Mai întâi ne-am pus de acord asupra personajelor și asupra seriei de evenimente în care au fost implicate în acea noapte. Ne-am dat seama că nu doream să facem un thriller clasic, liniar și că această structură ramificată à la Kurosawa, în care fiecărui personaj îi este dedicată o parte, fiecare parte prezintă istoria acelei nopți dintr-o perspectivă diferită, conferă thrillerului mai multă expresivitate și putem să facem trimitere la mai multe aspecte ale societății noastre pe care le considerăm importante: teme precum individualismul, adevărul, cât de greu ne este să trătăm probleme sociale, să creăm mișcări sociale. Prin această structură ramificată, ușor stranie, aceste aspecte deveneau centrul poveștii.

Situația-limită în care se regăsesc personajele conduce automat la întrebarea ce ai face tu dacă ai fi într-o situație asemănătoare. Când ceva te împinge la extrem, nu știi dacă vei fi capabil să procedezi corect.

Această idee era extrem de importantă pentru noi când am conceput filmul. La început, ne-am gândit că întrebarea principală era „Cine a făcut-o?”. Dar ne-am dat seama că nu era esențială, mult mai interesantă era întrebarea „Tu ce ai face?”. Este necesar să înțelegi personajele, care, deși sunt vinovate, nu trebuie judecate. Pe tot parcursul lucrului, m-am întrebat ce aș face eu sau îi întrebam pe oamenii din jurul meu ce ar face ei în această situație. La final, am rămas cu senzația apăsătoare că, deși personajele sunt clar vinovate, nu poți să garantezi că ai proceda diferit de ele. Am căutat să creăm empatie față de personaje, nu neapărat să le salvăm, dar să le înțelegem și astfel să devină mai umane.

Nu sunt nici bune, nici rele, ele locuiesc în zona gri a relativității, specifică epocii noastre. Consideri că este bine să nu poți cataloga ceva ca fiind strict negativ sau pozitiv?

Din punctul meu de vedere, este bine, dar depinde și de genul de film pe care îl faci. Dacă este un film cu supereroi, acolo avem o dialectică, dar eu voiam să fac un film uman. Nu avea sens să construiesc niște personaje negative, căci, odată ce le cataloghezi drept rele, încetezi să mai povestești ceva despre ființa umană. Mi s-a părut mult mai interesant să descriu niște oameni care sunt puși în fața unei situații negative, dar înțelegi de unde se naște această „răutate”.

În același timp, m-am luptat mult cu tendința de a relativiza totul. Voiam să reiasă clar că ei sunt vinovații. Dacă începeam acest joc al îndoielii dacă ei au făcut-o sau nu, filmul nu mai era interesant. Ideea era să înțelegem de ce au făcut-o și să avem empatie. În prezent mi se pare că există o tendință accentuată de a stabili categorii, ceea ce duce la o societate dezbinată, fără empatie și obiective comune. Am vrut mai degrabă un film umanist decât unul politic.

Care au fost cele mai interesante răspunsuri pe care le-ai primit de la oamenii întrebați ce ar face în acea situație?

Eu țin cursuri de film la universitate în Madrid și am fost curios să văd perspectiva studenților mei, de vârste între 18 și 25 de ani. Înțelegeau profund personajele, dar toți simțeau nevoia să găsească un vinovat. Au fost multe discuții cu privire la cine a făcut-o și, surprinzător, răspunsurile erau foarte diverse. A fost ceva ce am căutat deliberat când scriam scenariul, anume ca fiecare spectator să aibă propria interpretare, și fiecare interpretare să fie la fel de validă ca oricare alta. Deși eu sunt regizorul și scenaristul, consider că nu dețin adevărul absolut. În momentul în care fiecare personaj are un punct de vedere, e clar că acestea nu coincid, astfel că fiecare spectator decide care parte din film e mai adevărată decât celelalte. Am vorbit cu oameni care erau sută la sută convinși că unul dintre personaje era vinovatul, și aveau și argumente pentru asta.

Crezi că trăim într-o lume în care nu există un singur adevăr, ci adevăruri?

Cred că poți construi povești veridice și mai cred că ideea de adevăr eșuează atunci când încerci să-i impui cuiva un adevăr subiectiv. În Spania există un discurs solid despre tranziția către democrație. În 1981 a fost o lovitură de stat și e foarte interesant cum au apărut multe povești cu privire la ce s-a întâmplat atunci. Munca istoricilor, a oamenilor politici, a tuturor celor care se dedică acestui domeniu trebuie să se centreze pe a crea narațiuni cât mai veridice. Problema nu e atât crearea narațiunii, cât impunerea acesteia. Lumea are dreptul la opinii diferite, dar nu are dreptul la minciună cu un scop social clar. E diferit ceea ce tu ai simțit de ceea ce spui, e diferit ceea ce îți amintești de discursul public voit creat pentru a construi ceva. Persoanele care construiesc un discurs public au o responsabilitate socială, spre deosebire de tine, ca individ, care poți să te bazezi pe amintiri personale, pe ce ai simțit.

Ca cineast, ce responsabilitate consideri că ai?

Pentru mine, să fac film are un sens artistic, evident, dar și unul social. Asta nu înseamnă să vorbești doar despre politică, ci despre o mulțime de alte teme extrem de importante. Responsabilitatea socială rezidă în comunicare și înțelegerea procesului comunicării din spatele cinematografiei și al întregii culturi. Cred că azi majoritatea temelor sunt mai mult sau mai puțin politice. În calitatea mea de creator de cultură, de persoană care e într-un dialog cu publicul, consider că am o responsabilitate socială imensă. Toți creatorii de artă și cultură trebuie să înțeleagă aspectul social al muncii lor.

Ce impact îți dorești să aibă filmul tău asupra spectatorilor?

Vreau să înțeleagă sentimentele și emoțiile unor oameni aflați într-o situație gravă și față de care probabil nu ai avea nici o empatie dacă ai citi despre ei într-un articol, de exemplu. Să aibă empatie, pe care o consider esențială în procesul educațional. De asemenea, filmul este o reflecție asupra singurătății, o temă importantă, pentru că mi se pare că suntem tot mai mult educați în spiritul unui individualism, din cauza căruia ne simțim tot mai singuri. Deci mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă singurătatea personajelor și să vadă singurătatea în care pot aluneca ei înșiși.

Ce direcție îți propui să urmezi pentru următorul tău film?

Los inocentes l-am scris în urmă cu patru ani și a avut premiera în urmă cu nouă luni. E un film intens, întunecat, care te îndeamnă la meditație, la a sta o vreme singur cu gândurile tale. E dur la toate nivelurile. În contextul pandemiei, am simțit că următorul film trebuie să fie mai luminos, mai pozitiv. Los inocentes e un pic descurajant, dar când l-am creat era un alt moment istoric. Apropo de responsabilitate – cred că trebuie să ajutăm societatea să ajungă în niște zone mai pozivite. Următorul meu film trebuie să fie mai plin de speranță.

Los inocentes / Nevinovații

Trailer: https://www.youtube.com/watch?v=rjVAnEOK_BM&t=6s

Regie: Guillermo Benet

Scenariu: Rafa Alberola, Guillermo Benet

Imagine: Giuseppe Truppi

Montaj: Perig Guinamant

Muzică: Troia

Sunet: Roberto Fernández, Óscar Vincentelli

Cu: Pablo Gómez-Pando, Violeta Orgaz, Pilar Bergés, Raúl de la Torre, Susana Abaitua, Olivia Delcán